INIMA ÎN MARELE POST

isus
 
Cea dintâi săptămână
 
„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/
 
1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.
 
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!

 
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s’a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/
 
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sânt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute?

6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva? Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de putrezirea pielii şi oaselor.

 
7. Fericiţi sânt cei ce din tinereţe nu s’au îndrăgostit de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va răspunde cu dragoste însutită, şi inima lor Dumnezeu o va rândui lângă inima Sa.
 
8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu. Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi săptămână a Marelui Post.

9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie în inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu –  Sfinţii Antónie, Pável, Efthímie, Avxentie, Avrámie, Sávva, Visaríon, Vitálie, Gherásim, Chiriac, Zosíma, Haríton, Efrém, Arsénie, Carion, Zaharia, Sávva cel Sfinţit, Siméon şi Alípie Stâlpnicii, Onúfrie, Pahómie, Pétru şi Athanasie Athoniţii, şi cei dimpreună cu dânşii.


11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către Hristos – Sfintele Thécla, Xenía, Evpraxía, Anastasía, Matróna, Sarà, Maria Eghipteanca, Pelaghía, Thaisía, Theodúla, Vasilísa şi cele dimpreună cu ele.

12. Dacă îţi sânt departe după loc sau după vreme, atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei, Sfinţii Ioanníchie de la Devici, Pétru de la Korişa, Vasílie al Ostrogului, Prohor, Gavriíl, Ioachim, Ioánn al Rilei, Naúm al Ohridei, Nectárie al Bitoliei şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti. 
 
13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au dat-o Dumnezeului şi Ziditorului lor.
 
 
A doua săptămână
 
„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/

1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s’a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”

 
2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.

3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n’ar lucra, dacă sângele n’ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.

4.  Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.

5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!


6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.

7.  De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.

8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!

9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!    


10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.

11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.

12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

Lifestyles

A treia săptămână
 
„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?

2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.


3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.


6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?
 
7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.


9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s’a lărgit. /II Cor. 6:11/ Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.

10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

A patra săptămână

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” /Mat. 15:19/

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.


2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sânt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.

4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.

5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul lui Dumnezeu s’a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într’un izvor al morţii?

6. O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti, cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.

7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sânt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău. Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă Tiranului, celui ce este cel mai lipsit de libertate.

8.  Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine, şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă copilul împinge mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?

9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine, iar El o va călăuzi.

10. În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi.

11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

A cincea săptămână

 
„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile voastre, carele strigă: Avva Părinte.” /Gal. 4:6/
 
1. De ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu sântem doar rodul pământului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că sântem neam ales, şi că Tatăl nostru e însuşi Împăratul cerurilor şi pământului.

2. De ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit un astfel de post aspru? Fără îndoială, pentru ca să ne întoarcem mintea de la toate măruntele griji zilnice şi să cugetăm la ceea ce e de căpătâi şi cu adevărat contează. Ca să ne amintim obârşia noastră şi adevărata noastră cale şi adevărata noastră patrie.

3. Ştii tu, fiul meu, de ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit postul? Negreşit, pentru a ne aminti că măcar de sântem făcuţi din pământ, nu pământul ne-a făcut, căci şi pe el a trebuit cineva să-l zidească. Ca să ne amintim de cerul care îl purtăm în noi, în această coajă trupească şi pământească. Şi să putem despărţi în noi cele cereşti de cele pământeşti, şi cele veşnice de cele stricăcioase, şi cele netrecătoare de cele trecătoare, şi pe călător de maşina călătorului.

4.  În om, inima este de căpătâi. În inimă e sângele, în sânge e sufletul, în suflet e duhul. Inima trupească şi sângele sânt din pământ şi spre pământ tind, sufletul şi duhul sânt din ceruri şi spre ceruri tind. De aceea se poate vorbi despre inima din inimă, adică de inima duhovnicească din inima trupească. Căci, de nu ar fi aşa, cum ar fi putut spune Atoateştiitorul: din inimă ies gândurile rele, minciuna şi hula? Cum ar putea acestea ieşi din carne şi din sânge? Iată, acestea numai din suflet şi din duh pot ieşi!


5. Duhul este în suflet şi duhul mişcă sufletul. Cum e duhul, aşa şi sufletul. Dacă duhul este robit, şi sufletul este robit. Dacă duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Dacă sufletul tău a primit de la Tatăl lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelaşi Duh te va face şi pe tine fiul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh, din inima ta duhovnicească, din miezul sufletului tău, strigă către Dumnezeu: Avva, ce va să însemne Părinte!

6. Sânt însă şi duhuri nu de la Dumnezeu, care mişcă sufletul împotriva lui Dumnezeu. Învăţaţi-vă să deosebiţi duhurile! Neîncetat, roagă-te lui Dumnezeu să îţi dăruiască Sfântul său Duh, acelaşi care a fost în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi care S’a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime şi care a mişcat sufletele tuturor sfinţilor şi drepţilor până în ziua de azi.

7. În această a cincea săptămână a Postului Mare, tu vei dărui inima ta lui Dumnezeu. Şi când sufletul tău se va linişti, Dumnezeu va trimite Sfântul Duh să primească inima ta, să se sălăşluiască în inima ta şi o ia şi să o călăuzească.

8. Cum vei simţi că adevăratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E uşor şi simplu, spun sfinţii purtători de duh: după bucuria şi mângâierea ce se va răspândi în întreaga ta fiinţă. După pacea şi liniştea din inima ta. După puterea şi tăria şi lumina din tine. Şi mai ales pentru că nu vei putea vorbi altfel despre Dumnezeu decât zicând: Părinte!

9. Pentru aceasta, bine vei cuvânta această săptămână a Postului Mare şi bine vei cuvânta sfinţii lui Dumnezeu, care au rânduit postul. Şi vei mulţumi Maicii tale Biserica Pravoslavnică că te-a deprins cu postul. Căci vei vedea câştigul postului, iar postul se va îndreptăţi în faţa minţii tale. Slavă şi mulţumită Domnului în veac şi în veacul veacului. Amin.


A şasea săptămână
 
„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” /Mat. 5:8/

1. Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu.

2. Roagă-l pe Dumnezeu să îţi curăţească inima, şi vei vedea o neaşteptată minune în această lume materială, pe care până acum ai privit-o numai cu ochii fără inimă.

3. Inimă curată zideşte, Doamne, întru mine! – aşa se ruga prorocul şi psalmistul Davíd. Şi tu aşa să te rogi; înnoieşte şi iar înnoieşte această rugăciune, şi Dumnezeu îţi va dărui inimă curată şi văzătoare, şi vei vedea înţelesul tuturor lucrurilor şi întâmplărilor, şi vei cunoaşte înţelesul ascuns al fiecărui lucru zidit din această lume.

 
4. Prin ce putem şi prin ce poate Dumnezeu curăţi inima omului? Numai prin Duhul. Şi, dacă Îl vei milostivi pe Dumnezeu să zidească inimă curată întru tine, El o va face cu ajutorul Duhului Fiului său, Iisus Hristos – cu ajutorul Sfântului său Duh, care e unul, neîmpărţit, neschimbat, deosebit de oricare alt duh care închipuie mulţime, împărţire, schimbare.
 
5. De aceea înţeleapta noastră maică Biserica Pravoslavnică a rânduit ca de la Miezonoptică la Pavecerniţă, în fiecare zi, la fiecare slujbă şi rugăciune, să se citească această rugăciune: Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, carele pretutindenea eşti şi toate plineşti, vino şi sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte pre noi de toate stricăciunea şi mântuieşte, Doamne, sufletele noastre!

6. Oare ai fost la ţarină când se treiera grâul? Când e zăpuşeală şi linişte, se stă şi se aşteaptă să bată vântul. Căci fără vânt nu se poate despărţi pleava de grâu. Iar când vântul începe să bată, toată lumea se umple de bucurie. Căci vântul îi ajută cel mai bine la curăţat. Într-o clipită vântul ia pleava şi rămâne grâul pe ţarină.

7. Însuşi Domnul nostru Iisus, Mântuitorul şi Învietorul nostru, a spus despre Duhul lui Dumnezeu că este slobod: Duhul unde voieşte suflă. /Io. 3:8/ Cu adevărat, unde vrea şi când vrea. De aceea a şi poruncit Apostolilor săi, când S’a Înălţat la ceruri, să aştepte în Ierusalim – unde vor primi putere, când se va pogorî Duhul Sfânt asupra lor. /F.Ap. 1:8/

8. În această a şasea săptămână a Marelui Post, când vei auzi Evanghelia învierii lui Lazăr din morţi, adună-ţi gândurile şi îndreaptă-le spre inima curată pe care Dumnezeu o vede. Şi cearcă curăţia inimii tale cu  această minune a învierii a celui mort de patru zile. Inima necurată nu îl va vedea pe Dumnezeu în această întâmplare, nici minunea dumnezeiască, şi va îndruga poveşti despre hipnotism, autosugestie şi alte magii  primite şi de ştiinţă. Iar tu, dacă aici nu Îl vei vedea pe Dumnezeu (în chipul lui Hristos cel Înviat) şi nici minunea dumnezeiască în învierea lui Lazăr, înseamnă că încă ai inima necurată.

9. Însă, în nici un caz, nu deznădăjdui. Numai să îţi doreşti cu adevărat o inimă curată – şi Dumnezeu care este dăruitorul tuturor celor bune – îţi va da. Nu te îndoi – Dumnezeu îţi va da inimă curată, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi nesfârşită.

10. Atunci se va petrece în tine acea minune dumnezeiască lăuntrică şi preafrumoasă, pe care o înfăţişează Apostolul întâilor şi adevăraţilor creştini în acest chip: Dumnezeu, carele au zis să lumineze dintru întunerec lumina, Acela a strălucit şi întru inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei Slavei lui Dumnezeu, în faţa lui Iisus Hristos. /II Cor 4:6/  Şi te vei bucura, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi fără de sfârşit. Căci acea Lumină a Duhului dumnezeiesc din inima ta va lumina totul în tine şi în jurul tău, va lumina fulgerător, până şi moartea şi mormântul, şi nu vei vedea nici moartea, nici mormântul, ci numai pe Dumnezeu cel viu, Tatăl tău, şi viaţa cea veşnică, nemărginită, purtătoare de biruinţă şi atotputernică.

A şaptea săptămână

 
„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” /Mat. 22:37/
 
1. În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
 
2. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e,” tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!  
  
3. Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?

4. Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. Când ostaşii Romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii.

5. Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.

6. Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sânt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s’ar înfige în trupul tău.

7. Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.


8. Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.

9. Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.

10. Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgothei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.


11. Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Thoma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!
 
Binecuvântaţi pre cei ce blestemă pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce fac vouă necaz. /Lc. 6:28/
Şi nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca; nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi, iertaţi şi vi se va ierta. /Lc. 6:37/
Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune; şi omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui. /Lc. 6:45/ 
Că nu au trimes Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el. /Io. 3:17/
Urâciunea aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate greşalele. /Pil. 10:12/

Isus
Ştii tu oare, fiule?
 
De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala. Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere. Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea. Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru. Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini. Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti. Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat. Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri. Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.
sursa: internet

„Pana nu esti bolnav, nu poti fi sanatos”

Astazi am fost in vizita la un cabinet medical.

Fara sa vreau poate – dar asa a fost sa fie – am vazut un pliant facut de o firma producatoare/ distribuitoare (?) de medicamente. Nu stiu ce firma este, nici nu ma intereseaza, aceasta nu este de loc important.

Important este sloganul ce era scris pe pliant, destul de ingrosat:

„Pana nu esti bolnav, nu poti sa fii sanatos”

Prima reactia a mea a fost… ha, ha, ha, super farsa…

Am stat apoi si indelung am gandit daca ceea ce era scris acolo are vreo insemnatate. Are. Pana cand nu esti bolnav nu ai cum sa apreciezi sanatatea. Mai mult decat atat, pana nu esti bolnav… nici nu realizezi ce inseamna sa fii sanatos.

Sa fii sanatos inseamna sa „functionezi” in „parametrii”, dar nu niste parametrii standardizati, nu…. inseamna sa te simti bine cu tine si sa fii in stare sa iti indeplinesti indatoriile zilnice fara „vai” si „offf”.

Inseamna sa te simti bine in pielea ta, sa traiesti deplin fiecare clipa, fiecare secunda.

 

De la sanatatea deplina pana la boala nu este mult… conform sloganului de mai sus. Stau si ma intreb: cat s-au gandit cei ce au compus reteta bolii si a sanatatii de dupa boala…,  stau si ma gandesc: oare cata maculatura va curge in presa scrisa sau virtuala pana va fi spalata de adevarul vietii?

Se pare ca starea de sanatate trebuie sa fie si ea certificata, nu ajunge sa fii… si atat…

 

preluat de pe http://energiavindecarii.blogspot.ro

Iubirea

Cuvintele parintelui Hrisostom Filipescu sunt minunate cuvinte de iubire, iubire de se revarsa dintr-un suflet pur spre noi.

Fiecare clipa ar trebui sa fie o clipa de iubire, fiecare soapta sa fie un imn inchinat dragostei, fiecare suflare sa fie murmur de dor…

Parintele Hrisostom Filipescu

preluat de pe: energiavindecarii.blogspot.ro

 

 

Afacerea mea

Vreau sa incep o afacere, o afacere de 100 de articole pe luna.

Nu vor fi recompensate in bani, nu vor primi decat – poate – aprecieri si comentarii. Bineinteles ca in ochii multora va fi o afacere foarte paguboasa, timp irosit, fara remuneratie.

Pentru mine insa va insemna ceva. As castiga timp pentru suflet, mi-as demonstra ca am timp sa scriu. Va fi foarte greu, timpul nu imi ajunge oricum…

timp

Cand oare vom avea timp pentru noi, timp in care sa facem ce ne face placere, timp in care poate vom simti ca nu vrem sa facem NIMIC, dar in care timpul sa fie al nostru?

Greu. Imposibil?

Ramane de vazut.

TRATARE versus VINDECARE IV (DEVENIREA, fragment)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

Medicul tratează, bolnavul se vindecă. Dacă crede cu adevărat în el și în forțele lui, și nu doar afirmă că vrea. E o mică nuanță subtilă.

Binețe, dragă cititorule!

Ca medic, mi-am pus de multe ori problema cum aș putea să-i ajut cu adevărat pe oamenii care îmi cer ajutorul.

Am văzut că medicamentele nu vindecă, ele estompează simptomele.
Am văzut că diminuarea simptomelor nu înseamnă vindecare. Mi-am dat seama că ele, semnele, simptomele, rămân latente și găsesc o altă cale de a ieși la suprafață.
Am văzut pe pielea mea că operațiile nu rezolvă o problemă; ea rămâne acolo și se manifestă în aceeași zonă, chiar dacă organul nu mai există.
Cum să-i ajut pe oameni? Majoritatea celor cu probleme știu doar că trebuie să ia medicamente, iar în unele cazuri sunt informați că vor avea de făcut acest lucru pentru tot restul vieții lor.
Așa au început căutările mele.
Mai întâi am realizat că neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării.
Oamenii preferă ca alții să-și asume responsabilitatea pentru tot ce ține de ei, așteptând ca, pentru o sumă de bani, medicul, psihologul sau alt terapeut să le spună pas cu pas ce anume vor avea de făcut de acum încolo. A devenit o modă să prescrii cearșafuri întregi de medicamente, iar oamenii să meargă cuminți să și le cumpere, să le ia zilnic, chiar dacă efectele secundare și reacțiile adverse îi îmbolnăvesc și mai tare.
„Știe doctorul mai bine!”, aud mai des decât aș dori.
Nu, medicul nu are de unde să știe cum se potrivește un medicament, o substanță chimică, cu chimia corpului tău. Tu ești cel care observi lucrurile astea, iar dacă doctorul îți spune „da de unde, ți se pare, ia-l mai departe!”, iar tu faci asta și nu îți cauți alt medic, că doar e dreptul tău, devii răspunzătorul direct al consecințelor viitoare. În fond, nimeni nu poate deveni stăpân pe corpul tău, pe viața, traiul și sănătatea ta, fără ca tu să-i permiți acest lucru. Este ca și cum cineva vine în casa ta, în care locuiești de mult timp, și îți zice cum să-ți așezi lucrurile, ce să scoți afară, ce să aduci în plus, iar tu asiști fără comentarii. Cine îi permite, nu tu?
Sigur, au existat și există persoane și instituții care au sesizat oportunitatea de a obține și altfel de beneficii, profitând de naivitatea, încrederea și disperarea oamenilor care și-au pierdut starea de bine și s-au îmbolnăvit. Așa încât, deja face parte din sistem să le spui oamenilor că au nevoie de ajutor și că ei nu se pot descurca singuri.
Și eu am făcut parte din această categorie, doar fac parte din societate. Doar că, datorită vârstei, am putut vedea în copilărie alte tipuri de tratamente care aveau randament extraordinar.
Facultatea de medicină m-a învățat multe lucruri, dar este meritul profesorilor și a asistenților pe care i-am avut de a mă învăța să pun accentul pe factorul uman.
Pacientul nu era dor un simplu ins; era un om despre care trebuia să știm totul în discuțiile despre antecedentele heredo-colaterale, altfel… la toamnă! Omul trebuia să aibă un nume atunci când vorbeam despre cazul lui, despre diagnostic diferențial sau tratamente.
Am fost învățați să gândim, să ne folosim logica.

Când administrezi anumite substanțe în urgențe, și nu altele; când pui perfuzie și când nu; ni s-a atras atenția de nenumărate ori că valorile analizelor medicale sunt ORIENTATIVE pentru a ști ce strategie să abordăm în munca cu pacientul. Ni s-a subliniat până la saturație că valorile analizelor se modifică odată cu vârsta, că doar la 60-70 ani nu putem avea aceeași tensiune sau colesterolul, sau mai știu eu ce, ca în copilărie sau ca la 20 de ani. Iar un diagnostic nu se pune decât după ce îi repeți analizele de câteva ori, în condiții și momente diferite, pentru a se vedea dacă nu cumva e doar o reacție a corpului la ceva de moment.
Ni s-a insuflat ideea de a lucra cu omul, cu stilul lui de viață, și de a-l implica în schimbarea obiceiurilor nesănătoase. Medicamentele erau doar pe perioade determinate, până ce pacientul își recăpăta controlul asupra vieții lui proprii. Se insista pe regim alimentar și de viață, discutat și pus la punct ÎMPREUNĂ cu pacientul.
Lucrurile s-au schimbat. Studenții la medicină vorbesc despre „cazuri”, elementul uman se estompează din ce în ce mai mult pe măsură ce vechea generație de medici iese la pensie, iar „protocolul” a devenit cuvântul de ordine când vine vorba despre tratamente.
Intervalul de valori normale ale analizelor se restrânge pe an ce trece, deși unitățile de măsură au rămas aceleași, iar oamenii nu s-au transformat, peste noapte, în mutanți, sunt aceiași.
Acum, dacă o persoană de 60 de ani are tensiunea arterială 90/150 mm Hg, este deja luată în evidență cu hipertensiune arterială, și i se prescriu minim 2-3 medicamente pentru aceeași boală, care au același efect.
Mai demult, valorile considerate normale ale glicemiei (zahărului din sânge) erau între 80 și 120 mg/dl, dar am fost „avertizați!” că 121 sau 130 nu înseamnă diabet, ci înseamnă doar să-l mai chem pe acel om încă o dată peste o săptămână, să-i spun ce să nu mănânce în această perioadă, și ce să nu mănânce cu 24 de ore înainte de analiză. Abia dacă a treia oară ieșeau valori mult peste cele considerate normale, se lua hotărâre legată de tratament: regim alimentar sau/și tratament medicamentos. Insulina se administra doar la valori peste 450-500 mg/dl, pe o perioadă determinată, sub observație. Acum, toate acestea sunt învechite.
Studenții sunt învățați ca la orice valoare crescută de analize să prescrie medicamente. Sigur, ei sunt convinși că fac bine ce fac, nu au nicio vină, doar așa li se spune.
Și uite așa, încet-încet, nimeni nu se mai gândește de ce într-un prezent în care medicina evoluează cu pași repezi, iar medicamentele și farmaciile au „explodat” ca număr, oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi, bolile sunt din ce în ce mai frecvente, iar numărul celor care mor este din ce în ce mai mare. Nu ar trebui ca modernizarea medicinei să ducă la scăderea cazurilor de boală și la eradicarea multor boli?
Într-o societate în care diagnosticul de cancer cu metastaze a ajuns să fie pus la ecografie (!!!), fără alte investigații suplimentare pentru confirmare sau infirmare, care acceptă ca un copil vesel și neastâmpărat să fie diagnosticat cu tot felul de boli doar pentru că îndrăznește să fie altfel decât ceilalți, unde oamenii sunt „amenințați” de către medici că dacă nu le urmează sfatul vor muri în 3 luni (sau altă perioadă), sau unde „sănătatea” a devenit un cuvânt demodat sau variantă a lui „nu s-a descoperit încă boala”, oamenii sunt cei care poartă vina dezintegrării lor.

Oamenii sunt cei care au cedat controlul asupra vieții și stării de bine altora, străini de ei,  pe care îi consideră mai buni, mai experți în existența lor zilnică. Medicii fac ceea ce știu ei mai bine, nu intenționează să facă rău. Așa au învățat, așa aplică.
Dar tu, omule, de ce crezi că eu, medic, aș ști mai bine decât tine cât mai ai de trăit? Nu ești mulțumit, du-te în altă parte, mai cere alte păreri; e dreptul tău și îndatorirea pe care o ai față de viața ta.
Așa cum am spus, neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării. Pentru că tu, omule, până să ajungi să iei medicamente, iei hotărârea că propriul corp e „rău și obraznic” și că trebuie dus la „mecanic” pentru revizuiri tehnice.
Doar că ai uitat un factor important: nu ești un robot care să aibă doar un corp fizic!!! Mai ai și alte aspecte care îți influențează această parte fizică, corpul tău. Este vorba despre psihic, care e influențat de emoțional, care se hrănește după chipul și asemănarea sufletului tău, a spiritului, a esenței tale divine. Dacă uiți acest „mic” amănunt și nu tratezi decât locul unde totul iese la suprafață – corpul – nu te vei vindeca niciodată.
Iar sufletul, esența ta divină, nu pot fi tratate și vindecate cu medicamente. Ele sunt apanajul tău, aici tu ești medicul pentru că tu îți cunoști trăirile, emoțiile, reacțiile.
Am văzut, deci, că doar cei care se implică în propria refacere ajung să învingă boli considerate permanente.

Eh, și aici a început adevărata muncă a mea ca medic, dar mai ales ca om-terapeut. De ce? Pentru că numărul celor dispuși să se implice în propria tratare și apoi vindecare este foarte mic în comparație cu numărul total al bolnavilor. Cu toții afirmă sus și tare că vor să se facă bine, desigur! DAR….. și încep condițiile, puse tot de ei. La fiecare argument adus de mine de ce și cum se pot face bine, mi se aduc zece contra-argumente de ce ei nu se vor face bine, nedându-și seama că, de fapt, își apără cu îndârjire „bunul” lor, boala.

Acesta este cel mai greu aspect al muncii cu un om bolnav: să-l convingi că trebuie să facă o schimbare radicală în sistemul de gândire, în rutina zilnică, în traiul lui, și că nu se pot vindeca în aceleași condiții care l-au îmbolnăvit. Rezistența este, de multe ori, atât de mare, „zidurile” construite de frici, furii, frustrări, au ajuns atât de groase încât, de prea multe ori, se alege varianta cea mai comodă, care duce la blocaje și la moarte. Pentru că schimbarea este grea, e deranjantă pentru rutina cu care omul s-a obișnuit, ia timp, te împiedică să zaci și te pune la muncă, te scoate din lâncezeala în care te-ai complăcut și aduce acțiune în viață.
Abia când îți depășești comoditatea încep să apară efectele benefice.

Dar, mai este un hop de trecut pe drumul vindecării: trebuie eliminate blocajele energetice dar și boala/bolile.
Eliminarea bolilor din organism aduce cu sine simptome neplăcute; doar nu te aștepți ca un  medicament sau vreo procedură, să „topească” boala instant, nu? Organele trebuie refăcute, dar mai întâi se elimină celulele bolnave. Cum? Prin dureri, sângerări, puroi, etc. Adică exact pentru ce dai fuga repede la medic. Organele se refac singure, că doar nu am evoluat atâtea miliarde de ani pentru a muri acum, pentru că așa ne spune nu știu ce știință!
Eliminarea bolii și simptomele neplăcute sunt un alt punct vulnerabil al vindecării, pe care mulți nu reușesc să-l treacă. Pur și simplu nu cred în ei. Nu au credința că pot, că organismul lor poate.
Celulele, organele, sunt „animate”, întreținute în viață de curenți de joasă frecvență de vibrație, care circulă peste tot în corp. Organele comunică între ele, iar dacă nu o mai fac, apare boala.
Acesta este blocajul energetic. Pentru vindecare, trebuie înlăturat acest blocaj. Iar pentru asta nu mai este suficient ceea ce știi, ci e nevoie de cunoaștere la alt nivel, cu mult mai subtil decât cel fizic. Și uite așa începe căutarea spirituală, fiecare având propriul drum, în funcție de ceea ce rezonează cu matricea fiecăruia.
Pe măsură ce se deblochează și se înlătură toate piedicile, nivelul vibrațional devine din ce în ce mai curat, mai rafinat, mai subtil. Și fiecare din aceste etape rezonează cu o anumită treaptă de cunoaștere, pentru că fiecare nivel vibrațional își are propriile drumuri spre vârf.
Ridicarea vibrației prin cunoașterea proprie duce la eliminarea tuturor blocajelor din corp, acestea fiind vindecările normale, naturale, în conformitate cu „munca” depusă de fiecare pentru schimbare.
Aici apare o altă tentație: aceea ca omul să se „îndrăgostească” de curente spirituale, de rituri, ritualuri, de diferiți maeștri pe care nu-i mai iau ca pe îndrumători ci ajung să îi idolatrizeze și să le admire capacitățile, uitând să se mai concentreze pe ei înșiși și pe schimbarea lor. Menținerea identității spirituale este o probă destul de grea, atât timp cât ispita asemănării cu alții și a idolatriei este foarte mare.
Abia când treci toate aceste hop-uri, ajungi să te regăsești pe tine și să înțelegi că boala a avut rolul de a te avertiza că ai luat-o pe drumuri greșite pentru tine, străine de evoluția ta, de devenirea ta.
Iar din acel moment TU devii stăpânul propriei tale vieți, și spectrul oricărei boli va avea doar rolul de barometru; atunci vei ști să vorbești cu tine, să vezi ce nu ai făcut în conformitate cu nivelul tău vibrațional, și să faci corecturile de rigoare.

Acesta este stadiul de trăire în armonie cu tine însuți.

Iar dacă la fiecare 7 ani organismul nostru se regenerează integral, cine ne poate opri să trăim atât cât vrem?

Indiferent de calea aleasă, tu ești cel în mâna căruia stă vindecarea.

Și, dragii mei, nu aș fi putut să vă povestesc toate acestea și să vă ajut pe cei care m-ați căutat ca medic, dacă…nu aș fi aplicat eu, în primul rând, toate acestea!
Nu-ți pot cere ție să fii altfel, dacă eu nu aș fi făcut la fel.
Nu ți-aș putea sugera să zbori dacă eu nu aș fi cunoscut bucuria zborului.
Nu ți-aș putea vorbi despre schimbare pentru vindecare, dacă nu aș fi trecut și eu prin „purgatoriul” schimbării, prin bucuria regăsirii de mine. Prin DEVENIREA de eu însămi!
Iar dacă eu am putut, te anunț oficial că oricine poate. Asta am vrut să-ți spun.
Totul e să vrei să te regăsești pe tine, și îți garantez că meriți efortul!
Încearcă! Ce ai de pierdut?
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
joi, 05 martie 2015, Arad

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

 

Olimpia Cotan-Prună

 

În ţinuturile geto-dace, pe altarul de rugăciune unde se întreţinea permanent focul sfânt, slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care în timp au preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primejdiilor semnalate din deal în deal, din munte în munte. Numele acestora provine de la misiunea lor de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o deservea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi descoperit de atunci.

Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza era numită în scrierile anticeOrtia. Chiar Diodor Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.

De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriarhatul creştin, înGheorghe, ca şi denumirile de plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, copacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea Ra, acea zână a Soarelui cu  puternice valenţe vindecătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care se usucă preluând acest păcat.

Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prinonomastică nelipsite fiind din familie numele de botez Gheorghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Georgiana etc. – atât pentru fete, dar mai ales pentru băieţi.

În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Prahova, atestată pe un document emis de Vladislav al II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Moldova şi Ţara Românească.

Numele Sfântului Gheorghe este hram pentru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni. Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor, hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor, atât de prezenţi în romanele istorice ale lui M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de localităţi de pe teritoriul românesc ce au răzbit prin multimilenara noastră istorie având nume de acelaşi tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpălugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mânecătoare, Bour fermecat etc.

În vechime exista Zâna ORHE, ai căror urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei – jud. Cluj, Odrihei – jud. Mureş  etc. În Gramatica limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că orhei  în vechime însemna punte, loc de trecere peste ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul. Orheiul era călăuza, podarul locului.

Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu Gheorghe, heorhe care în zilele noastre este Gheorghe, care se sărbătoreţte numai la noi, românii, urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a săvârşit martirul creştin numai după moarte prin moaştele sale, că a refuzat să ucidă creştini, deoarece a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a conştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici semenii nu e omenească.

Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.

În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-dacilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care încuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şipomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26 octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.

Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se  rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună.

În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul, orientându-ne după înflorirea arbustului numit porumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâmplător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se menţin învăţăturile străvechi ale  geto-dacilor, fiind vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz, pelin, leuştean, odolean etc.

În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci. Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planra este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu  plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.

Ajunul de Sângeorz  se numea Proor. A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi, o rugăciune străbună afarmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeauramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi. Prima persoană ce intra în casă  venea cu ramura de vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un covrig mare, numit năprol, pe care se punea o coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul primului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac şi rupeau odată toţi.  După mărimea bucăţii de colac din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile vegetalecontinuă de Armindeni când o creangă puternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde rămâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se face jarul pe care se coace  prima turtă din pârga grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacrificiile animale erau meii, iezii, viţeii.

În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii merg în pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se aruncă cu apă peCălăreţul Sângiorzan şi se bea vin.

Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii ce însoţesc bătăliile nu binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători nu au nicio legătură cu aşa zişii Cavaleri fiindcă după înfăţişare, după ţinută,  sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi Filip al II-lea, şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine.

Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul …Călăreţului dunărean.

Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o gemă dobrogeană Soarele iese din palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe. Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat de existenţa cailor care au şi ei  Paştele lor. Caii lui Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra Pământului, care sunt energiile personificate ale Terrei.  Rusaliile au copite, identificându-se cu caii eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are şi el la picioare copite de cal.

În Calendarul Ortodox Rusaliile sunt cunoscute sub numele de Cincizecimea luminată care-l luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată strălucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta patriarhală a lumii marilor călătoare antice, ce  a urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică, purtată de Amazoanele istriene.

Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine bătută la piuă, era impregnată cu răşini de nu trecea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, protejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită  până în zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce rememorează istoria încrâncenărilor armate.         Generalul roman Claudius Goticus (268-270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei, aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai întâi din Imperiul Roman, şi  îl ruga să-i trimită câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit Balaurul Dacic în cele trei culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii şi domnitorii.

Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe fiindcă numele său  provine din Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor celor noi.

Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către  Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. Este înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndrumă familia voievodală, curăţă pământul de energiile negative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman.

Voro.neţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea), Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/ Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi  pe crucile de la căpătâiul celor duşi în  lumea lui Zamolse.

Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos pe la 1500 s-a păstrat până în anul 1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul României la Atena a reuşit, prin generalul francez, să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus, să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. Lahovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară, după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat Muzeului Militar Naţional. Important este acest steag fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată imaginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra  e flancat de doi îngeri cu sabie şi cu scut ţinând pe capul sfântului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari iniţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune, codată în simbolistica veche (Tricolorul României, pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).

Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pământeni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema României de astăzi.

Theodor Burada a cules o istorioară din vremea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, învins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe care-l sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi, i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru, dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l întrebe cine este tânărul care  i-a învins fiindcă acesta este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste moldoveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana Sfântului Gheorghe solii au strigat:  Acesta ne-a biruit pe noi!

Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de  protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat.Sfântul Gheorghe este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune.

 

http://mitologiadacieiedenice.blogspot.ro/2011/04/sfantul-gheorghe-la-geto-daci.html

 

Dor de vis

deasupra mintii

 

Dor de vis sau vis de dor?

Tihna-n suflet si-n simtire

Doar o soapte de iubire

Ne cufunda-n amintire.

Si sa crezi ca nu visezi

Si sa crezi ca-i numai soapta

Inima-mi de-o poti atinge

Se revarsa toata, toata…

Din al ei preaplin, eu vreau

Sa ofer o mica parte

Sa serveasca celor ce…

Au lasat-o deoparte.

Astfel se vor bucura

De preaplinul unui vis

Dor de vis sau vis de dor…

Farama din paradis…