Luceafărul Vieţii

În raza zilelor de mîini
Vedem o viaţă nouă
Scăldată-n sute de lumini
Necunoscute nouă.

Privind luminile cereşti
În nopţile senine
Zburăm din grijile lumeşti
În sferele divine.

Şi admirăm tăcerea lor
Adîncă, trecătoare
Ce-nalţă tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.

Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Cînd mintea noastră de noroi
E-o carte fără pagini.

Ce poate să-nţeleagă ea,
Materia greoaie,
Cînd forţa din atom, din stea
E suflet de văpaie.

Dar toate nu-s închipuiri
Iluzii dulci, deşarte,
Ce ne hrănesc cu amăgiri
Purtîndu-ne spre moarte.

Ne credem faţă de ceilalţi
Mai mari în trup, cuvinte,
Nu ne vedem că înşelaţi
Suntem de-a noastră minte..

Spiritul:

Sărmane om ce crezi că eşti
Sau reprezinţi aice,
Ai încercat să te priveşti
În Eul tău novice?

Nu mlaştinile ce te-au prins
Sunt locurile tale,
Deşi în ele te-ai deprins
Ca orice animale.

Şi animal de-ai fi, la fel,
N-ar fi prea mare gîndul,
Dar vezi, tu eşti mai rău ca el,
Căci prea iubeşti pămîntul.

Prea eşti robit de griji, nevoi
Şi toate cele false,
Ţinîndu-ţi trupul în gunoi
Şi sufletul în faşe.

Apoi tu singur eşti surprins
Că soarta ţi-e amară.
Te zbaţi şi-apoi te dai învins
Sătul de-a ei povară.

Dar să te-ntrebi vreodată, tu
De cauza pieririi,
Nici gînd. Ba chiar pretinzi că nu
Există Tatăl Firii

Omul:

Nu-i nimeni mai presus ca eu
În lumea asta mare.
Nu-i soartă şi nici Dumnezeu
Ci totu-i întîmplare.

Minciuna-i cine m-a făcut,
Ruşinea mi-a dat corpul
Şi mi-am făcut din prima scut
Şi din secunda scopul.

Nu cred decît ce simt şi văd
Cu simţurile mele.
Încolo-i moarte şi prăpăd,
Pustii numite stele.

Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi
Cînd voi intra-n ţărînă.
Căci tot ce mă-nconjoară aci
Spre dulci plăceri mă mînă.

Ce să pricep eu din ce e
Divinitate, spirit,
Cînd trupu-mi are tot ce vrea
La ce bun să-l mai irit.

Şi ce folos să-l umilesc
Cu rugăciuni, iluzii,
Cu care-adesea se hrănesc
Schilozii, orbii, surzii

Eu, slava cerului-s întreg
Nu-mi pasă ce fac alţii.
Eu ştiu din viaţă ce s-aleg
Şi fără inspiraţii.

Prezentatorul:

Cam astfel îşi cuvîntă el
Minţindu-se pe sine
Sărmanul om fără de ţel,
Pierdut printre ruine.

Dar toate au şi un sfîrşit
Cu rostul lor integru
Ce vine-adesea negîndit
Cu tot cortegiu-i negru.

Din omul nostru-aşa semeţ
N-a mai rămas nimica,
Din contră, nu-i nici îndrăzneţ
Să-şi stăpînească frica.

Căderea-i bruscă-l zdruncină
În simţuri aşa tare
Că-ntîia dată se-ntrebă:
Sunt viu, mai sunt eu oare?

Spiritul:

Exişti epavă, biet nebun,
Ai fost tu viu vreodată ?
Mai mult e de prisos să-ţi spun
Vestiri ce nu te-mbată.

Prezentatorul:

El stete-o clipă încremenit…
Parc-auzi o voce,
Dar capul îi păru trăznit
De bulgări grei de roce.

Omul:

Eu sufăr? Deci exist? EU sunt?
Cui să-ndrug rugămintea?
Iertare cer! Loveşte crunt,
Dar nu-mi lua şi mintea!

Mai lasă-mă, vreau să repar
Greşelile făcute.
Acuma simt cerescul har
Ce poate să m-ajute.

Spiritul:

Iertat eşti, dar păcatu-l tragi,
Căci altfel uiţi prea iute.
Promisiuni grăbite, vagi,
Nu-i nimeni să le-asculte.

Omul:

Ucide-mă, doresc să mor,
Trăzneşte-mă acuma,
Îţi cer un foc ucigător,
Îndură-te, sunt huma.

Nu pot să mai suport, n-auzi?
Calvarul ăsta groaznic.
Termină-l, ce mă tot acuzi
Că-s mîndru şi obraznic.

Sau poate… -ntr-adevăr nu eşti…
Vai, mintea mi se pierde.
M-afund în goluri pămînteşti
Şi nimeni nu mă vede.

Spiritul:

Hei omule, nu eşti deprins
A suferi-n tăcere
Şi-n loc să scapi, încă te-ai prins
Pe-un nou drum de durere.

Dar Domnul viaţa nu ţi-o ia
Cînd ţi-e mai tulburată,
Ci-ţi cere să revii în ea
Cu mintea luminată.

Tu nu eşti, ai uitat, aşa-i,
Materia-i de vină,
În ea te prinzi cu tot ce ai
Din opera Divină.

Dar iată-ascultă tot ce-ţi spun
Şi crede-adînc în ele
Îţi voi vorbi de tot ce-i bun,
De infinit, de stele.

De viaţa ta de pe Pămînt,
De dor şi de iubire,
De-al sufletului tău avînt,
De-a omului zidire.

Cînd totu-ngrămădit era
În sine, unitate,
Cînd pacea veşnică domnea
În tainica cetate.

Cînd timp şi spaţiu nu putea
Să-nchege zi şi noapte,
Cînd frig şi cald nu se simţea,
Nici naştere, nici moarte.

Cînd totul nu era nimic
Nimicul era totul
Cînd necuprinsu-atît de mic
În el păstra pivotul

Acesta singur se mişca
Pornit de-un dor de ducă
Şi-n juru-i totul se schimba
Vibrînd ca o nălucă.

Atunci dintr-însul s-au desprins
Frînturi nenumărate
Împrăştiindu-se-ntr-adins
Să mişte tot, departe.

Vîrtejul astfel se născu
Croindu-şi drum în mare
Şi forţa lui mereu crescu
Din ce în ce mai mare.

Şi se-ncuiba atît de strîns
În sîmburele-atomic
Că-l ridica la rang de ins
Eternul Cosmogonic.

Puteri imense deţinînd,
Pe sine se preface
Şi-n jur vecinii adunînd
Imense blocuri face.

Şi-n fierbinţeală de mişcări
S-aprind şi-alerg prin spaţiu,
În grupuri ce-şi resorb din zări
Viaţă şi nesaţiu.

Şi-apoi mereu s-au tot ivit
Prefaceri complicate,
Umplînd tot spaţiul infinit
Cu lumi frumos grupate.

Sunt universuri ce roiesc
În ritmuri minunate
De-armonioase legi cereşti
Conduse şi-nzestrate.

Fiinţe-organizate apoi,
În ele nasc năvalnic
Dînd lumi de spirit şi noroi
Cu trai măreţ şi jalnic.

Cugetătoarele cînd vin
Gîndirea ia fiinţă
Născînd pe rînd sub scut divin
Iubire şi credinţă.

Omul:

N-am înţeles încă deajuns
Din cele spuse, frate,
Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mînă ţine toate ?

Spiritul:

Aşteaptă, ai răbdare-un pic,
Nu-i treaba prea uşoară.
Cînd eu te-ntreb cîte ceva
Răspunde-mi într-o doară.

Şi-atunci tu însuţi vei afla
Răspunsul chiar în tine.
Privind adînc, gîndirea ta
Te va-ndruma spre bine.

Cînd flori de gheaţă cad de sus
Re-mpodobind natura,
Prinzînd din zbor un fulg, ce-ai zis
Cînd i-ai văzut structura?

Omul:

Ce forţă-n stea de prefăcu
În fin balon de apă?
Nu spui nimic, n-ai viaţă tu,
Sau vocea ta îmi scapă ?

Spiritul:

Nimic, deşi ar fi ceva,
Îţi trebuie-ndrumare.
Te-oi ajuta, căci vrerea ta
E-o forţă foarte mare.

Mă bucur că n-or fi-n-zadar
A mele străduinţe,
Voi mai aprinde înc-un far
În calea biruinţei

Te voi urma oriunde-ai fi
Voi sta cu tine alături
Şi orice piedici s-or ivi
Vei şti să le înlături.

Deci, iată calea, poţi să pleci
Ai mult de mers, o viaţă.
Dar nu uita, prin orice treci
S-asculţi a mea povaţă..

Prezentatorul:

Şi a plecat plin de curaj
Şi de nădejdi, de vlagă,
Să vadă ce fel de miraj
Formează lumea-ntreagă.

Ajunge-n munţi, privi uimit
A codrilor destine,
”Să urc, deşi sunt obosit,
Mi-e dor de înălţime.”

Suind, de ploaie fu cuprins,
”Ce baie minunată!
Şi oboseala am învins
Şi aerul mă-mbată.

Ce fericit aş fi aici
Să duc o viaţă-ntreagă
Cu oi şi cîini, cu oameni mici
Ce ştiu să mă-nţeleagă.

Să văd de sus întinsul larg
Cu răsărit de soare
Dup-a-nălţimilor catarg
Să-mi port gîndirea-n zare.

Spre lumi de aur şi de vis,
Spre stele sclipitoare,
Rămîn aici, e paradis
Şi farmec şi splendoare.

Dar ce păcat că n-am aripi
Aş trece peste creste,
Peste păduri şi peste rîpi
Ca şoimul din poveste.”

Dar dintr-odată-un vînt purtă
Un zumzet de motoare,
Privirea-i tristă se-ndreptă
Spre-un punct lucind în soare.

Păru că e un animal
Ca toate celelalte,
Dar nu, e-un monstru de metal
Purtat de forţe-nalte.

Ce dor îi mină-atît de sus?
Sau frică li-e de munte?
Sărmanii, ştiu ei ce-au ajuns
De zbor atît de iute?

Dar ce-i, au ameţit, cobor?
Vai, groaznic, cad în vrilă!
O, Doamne, fii îndurător
Şi ai de dînşii milă.

Ca un bolid, venind în jos
Cu viaţa-ntrînsul încă
Cu zgomot surd şi fioros
Gigantul intră-n stîncă.

Cutremur, groază, totul praf
O masă fără formă,
Oroare, flăcări, ăsta-i jaf
Şi nicidecum o normă!

Omul:

De ce Stăpîne i-ai răpus
Cînd se-nălţau spre tine?
De ce cu foc i-ai mai distrus
Şi tocmai lîngă mine ?

De ce nu mi-ai lăsat prilej
Să-i văd măcar la faţă?
De ce opreşti cu-aşa vîrtej
Cea mai superbă viaţă?

O, sufletul îmi e rănit!
Eşti crud, prea crud părinte,
De azi regret că te-am iubit,
Mai mult ca înainte !

Mă duc departe, nu mai vreau
Să mai aud de nimeni
Te-am smuls din piept, nu te mai iau,
Rămîn doar eu cu mine.

Prezentatorul:

Şi s-a tot dus, a coborît,
Şi munţii, şi-al lui suflet,
A mers şi-a mers, c-a coborît
De foame şi de umblet.

ÎI prinse noaptea-ntr-o vîlcea
În mijloc de pădure,
O toropeală-l năpădea
Şi somnul da să-l fure..

Dar din tufişu-alăturat
Doi licurici sclipiră,
Privi la ei cam încurcat
Şi-un gînd adînc îl fură.

Prea mari, rotunzi şi prinprejur
Ştiu bine că nu-s ape,
Deci nu-s insecte, pot să jur
Ah, Domnul să mă scape !

O cruce-n grabă îşi făcu
Şi-un pas-napoi se dete,
O cioată-l sabotă, căzu.
Se ridică, i-e sete.

Sudoarea rece-l năpădi
Şi-o şterse de pe frunte,
Se-ntoarse, nu putea-ndrăzni
Pericolul să-nfrunte.

Dă buzna, fuge obosit
Lovindu-se de arbori,
Un gol… de-acum s-a ispăvit…
E moarte fără martori

Doi licurici, nu spui nimic
Fulg moale de zăpadă?
M-afund, mă pierd şi-atît de mic
Nu-i nimeni să mă vadă ?

Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mînă ţine toate?
Eu viu….? Iertare, ce-am ajuns?
Sunt eu? Mai sunt eu poate?

O, Doamne-ncep să te-nţeleg,
Văd mîna ta oriunde.
De ochiul tău perfect, întreg
Nimic nu se ascunde!

Aşa de jos m-ai aruncat
Şi am rămas tot teafăr,
Ba prin cădere m-ai urcat
Mai sus, ca pe-un luceafăr.

Ce rău îmi pare c-am greşit,
Nu-s vrednic de-a ta milă,
Dar jur ca tot ce mi-e sortit
Să nu-mi mai cadă silă.

Spiritul:

Aşa-i cum zici. M-ai înţeles,
Te-ai deşteptat din tină,
De aceea-n lume-ai fost ales
Să răspîndeşti lumină.

Ascultă deci ce-ţi spun acum
E-a vieţii noastre bază,
Tu s-o arăţi mereu pe drum
La cei ce vor s-o vază.

Exemplele ce ţi le-am dat
Sunt două mari extreme,
Cristal şi om evoluat
A firii teoreme…

Materia dintru-nceput
Avu într-însa spirit
Căci altfel n-ar fi conceput
Nimic din al ei merit.

Şi-această forţă-n infinit
Să se re-ntoarcă tinde,
Cînd misiunea şi-a-mplinit,
Nimic n-o mai cuprinde.

Se-nalţă lin pînă la El
Formînd un tot cu Dînsul
Atotputernic în eter
Şi peste-ntreg cuprinsul

Fiinţa destinată dar
Să ducă-n cer fluidul,
E supraomul legendar
Ce-nfruntă adesea vidul

El nu-i ca voi, greoi şi dur
Cu forme grosolane,
Ci e subtil, cu suflet pur
Şi simţuri diafane.

Ieşind demult de printre voi
Din planul suferinţei,
El soarbe-n lumea de apoi
Paharul biruinţei.

Dar biruinţa contra lui
L-aduse-n sfere line,
Aici, în viaţa unde nu-i
Nici jale, nici suspine.

Omul:

Şi ce-aş putea să fac s-ajung
Şi eu în lumea-aceea?
Ce-ar trebui din corp s-alung
Să aflu şi eu cheia?

Spiritul:

Mai ai a trece multe punţi
Prin vieţile din cale,
Cu gînduri grele multe frunţi
Vei mai scălda-n sudoare.

Dar dacă vrei să-ţi mai scurtezi
Calvarul dinainte,
Ridică-ţi sufletul şi crezi
În taina celor sfinte.

Şi cînd ca spirit vei fi iar
În planuri mai înalte,
Continuă-ţi de-acolo chiar
Lucrările lăsate.

Omul:

Cum Doamne, iar nu înţeleg
Fiind aşa departe,
Cum aş putea să mai dezleg
Problemele-ncarnate ?

Spiritul:

Sărmane lut, tot lut rămîi,
O tristă închisoare,
Nu laşi pe nimeni între vii
Decît atunci cînd moare.

Sărmane lut, sărmane om
Ce vezi nu-ţi vine-a crede,
Deşi ţi-e dat să vezi şi-n somn
Ce ochiul tău nu vede.

N-ai observat tu de cînd eşti
În viaţa ta deşartă
Atîtea supraomeneşti
Puteri ce-n ea le poartă ?

Nu, e zadarnic ce am spus
Deoarece nu se poate.
Te iau cu mine, vino sus
Să vezi de-acolo toate.

Aşa, vezi trupu-ţi adormit,
Să n-ai grijă de spaţii,
El va trăi ca adormit
Şi-l vor păzi savanţii.

Oricît ne vom îndepărta
Fluidu-ţi se va-ntinde
Şi corpul tău va imprima
Ce-n tine va cuprinde.

Omul:

Ah, am scăpat ca din mormînt
Şi-acum plutesc în slavă,
Ce mă reţine de pămînt
E pulbere şi pleavă.

Cît aş mai vrea să nu mă-ntorc
În casa înşelării.
Sînt pur. Ce-aş mai putea să torc
La faptele-ncarnării?

Aici e-atîta adevăr
Şi vrajă şi lumină
Că n-ar încape fir de păr
Din lumea cea străină.

Spiritul:

Te-nşeli, fiind cu mine vezi
Mai mult decît ţi-e firea…
Dar tu de-acum evoluezi
Şi capeţi mîntuirea.

Eu te ridic spre Dumnezeu
Să-ţi deie El lumină..
Iar tu vei coborî mereu
Să lupţi cu-a lumii vină.

Omul:

Dar ce-am făcut eu, pentru ce
Atîta ispăşire ?

Spiritul:

Priveşte-acolo, vezi ce e
Cu-acea îngrămădire ?

Omul:

Da, văd bărbaţi viteji luptînd
Să-şi apere pămîntul
Şi mai zăresc copii plîngînd
Cum iarna plînge vîntul.

Şi în mizerie ei cresc
Şi-ajung la închisoare.
Străini cu rîndul jefuiesc
O ţară-ajunsă-n floare.

Şi prigoniri se tot succed
Biserici, şcoli sînt arse.
Familii se corup, se pierd
Prin fel de fel de farse.

Iar sus pe tron un dictator
Nu ştie ce-i cu dînsul.
Mănîncă vieţile celor
Ce n-au credinţă-ntr-însul.

Spiritul:

Ce soartă crezi că şi-a creat
În alte existenţe?
Să fie veşnic sfărîmat
De-a umbrei lor prezenţe.

Şi-n urmă cînd va ispăşi
Pedeapsa cuvenită
El însuşi va re-nsufleţi
Credinţa urgisită.

Se va regenera din nou
Pe culmi ameţitoare
Din al trecutului ecou
A spiritului floare.

Asemeni, tu ai pătimit,
Dar azi e pe sfîrşite.
De mii de ani te lupţi cumplit
Cu doruri ne-mplinite.

Mai totdeauna, în zadar
Te zbuciumai în ele,
Deşi treceai ca un fugar
Prin piedicile grele.

Dar vezi, nu poţi să preţuieşti
A binelui plăcere
De n-ai prilej să te loveşti
Cîndva de vreo durere.

Căci din durere eşti născut
Şi-ţi porţi în ea fiinţa
Nici pentru suflet n-ai un scut
Mai sfînt ca suferinţa.

Omul:

O, de copil le-am încercat,
Cînd asta, cînd cealaltă,
Dar niciodată deşteptat
N-am fost de-a lor răsplată.

Degeaba prin vis de-am bănuit
Ce-nseamnă a lor prezenţă
Atunci cînd trupul adormit
Ieşea din existenţă.

Spiritul:

Da, visul. Şi-ai visat în vis
Vreodată dorul sorţii ?

Omul:

Fireşte, din al lui abis
Vorbeam chiar şi cu morţii.

Mă-nţelegeam cu fraţii mei,
Cu sora, cu bunica,
Deşi din vocea lor de zei
Nu se-auzea nimica.

În schimb, cuvîntul meu era
Atîta de puternic
Că-n juru-i totul se trezea
În groază şi-ntuneric.

Păream că strig: cine-a-ndrăznit
Să spună că e moartă?
Fiinţa care am iubit
Nu moare niciodată!

Spiritul:

Perfect, ştiam că tu eşti
Cel indicat de soartă
Să duci lumina unde nu
Se vede-a vieţii poartă.

Tu ştii? Nu tuturor li-e dat
Să vadă-n lumea noastră.
Deşi li se deschide larg
A visului fereastră.

Asta e legătura lor
Cu-adevărata viaţă
Prin ea, cu drag noi dăm celor
Ce cer vreo grea povaţă.

Şi cînd în lumea noastră, voi
Murind, vă pierdeţi corpul,
Vă naşteţi iarăşi printre noi
Să vă refaceţi corpul.

Dar, dacă grele încercări
V-apasă, -un plan nemernic
Vă cereţi pentru ispăşiri
Un nou calvar puternic.

Şi după gravitatea lui
Voi înşivă alegeţi
Să puneţi capăt gîndului
Ce nu vi-l înţelegeţi.

Şi după ce v-aţi re-ncarnat,
Materia orbeşte
Şi-n noul drum ce v-aţi luat
Mai rău vă rătăceşte.

Începeţi prin a vă cîrti
Aproapele şi sfinţii
Apoi, nebuni, vă nimiciţi,
Vă sfîşiaţi părinţii.

Ce să mai spun de-atîtea mii
Greşale şi ispite
Ce vă răpesc de printre vii
Cu simţuri adormite…

Şi cum spuneam, v-alegeţi voi
O soartă oarecare
Şi dacă-nvingeţi, ca eroi
Găsiţi evoluare.

Aşa vreţi unii bogăţii
Imense, nesfîrşite
Prin care s-ajutaţi copii,
Fiinţi nenorocite.

Şi vi se dau, dar voi uitaţi
C-aveţi o datorie
Şi ori ajungeţi ruinaţi,
Ori vă treziţi sub glie.

Iar alţii, vreţi să fiţi săraci
Mizerii să vă roadă,
Unii smintiţi şi alţii vraci
A lumii voastră coadă.

Omul:

Dar avionul? Vreau să ştiu
De ce aşa o soartă…
Distrus fulgerător de viu
Pe-a fericirii poartă.

Spiritul:

Ţi-am mai vorbit de el curînd,
În cazul cu bogaţii.
Păcatul i-a condus zburînd
Să moară ca piraţii.

Şi totuşi au evoluat
Căci adorau înaltul
Febrili în el s-au ridicat
Să-şi vadă-aievea saltul

Omul:

Stăpîne, fii în veci slăvit
Te văd acum oriunde
Şi-n firul ierbii înverzit
Iubirea Ta pătrunde.

Un pai, o floare, -un munte, -o stea,
Puterea Ţi-o arată
Şi toată fericirea mea
De Tine e legată.

Te văd şi-n mine, -n sînul meu
Cu ochii Tăi albaştri
Şi peste tot te văd mereu
Înconjurat de aştri.

O, Doamne, fii bun şi mă ia
La Tine-n cer, departe,
Acolo e iubirea mea
Redă-mi-o de se poate.

de Mihai Eminescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s