Arhivă | Mai 2010

Etica extrasenzorului

Fac parte – încă – din foarte multe grupuri de dezvoltare spirituală şi constat că acestea servesc acum celor care fac comerţ cu spiritualitate. Totul este de vânzare… Normal, trăim vremuri de criză şi singura solutie este sa creştem vibraţional, hahaha … Întrebarea este: prin cine? Cine sunt cei care oferă iniţieri la distanţă, gratis, ca apoi, dupa ce încrederea şi piaţa de desfacere s-a format, să ne „invite”, contra cost, la cabinetele dânşilor?

O să spuneţi că iniţieri şi maeştrii au existat întotdeauna… Adevărat, dar niciodată ca până acum nu ni s-au oferit iniţieri pe „bandă”.

Legile iniţiatului sună în felul următor:

1. Nici unui spirit nu-i trebuie ascunsă cunoaşterea la care şi-a câştigat dreptul.

2. Să nu se dezvăluie nici un secret atâta timp cât elevul nu-i pregătit să îl cunoască.

Redau mai jos Jurământul extrasenzorului şi etica acestuia, scrise de A.V.Ignatenko

Jurământul extrasenzorului

Sunt om al planetei, călăuza oceanului de cunoştiinţe ce se întinde în faţa şi în spatele meu, păşesc pe drumul spiritualităţii şi îl voi urma cu cinste până la capăt.

Totdeauna şi oriunde, voi apăra pacea şi civilizaţia omenească pe pământ şi în cosmos, voi contribui la renaşterea spirituală şi morală a omului. Tinzând spre un înalt nivel spiritual şi spre manifestarea lui energetică, sunt conştient de propria-mi răspundere pentru folosirea energiilor psihice şi a acţiunilor informaţionale.

Mai presus de toate în această lume este numai raţiunea cosmică; dacă pierd legătura cu ea, pierd dreptul de a-mi folosi capacităţile.

Stau în faţa Veşniciei, Armoniei şi a Raţiunii Cosmice. Nu am nimic de ascuns şi nimic de tăinuit pentru scopuri distructive.

Jur să nu încalc niciodată Marea Armonie, să nu desfăşor experienţe periculoase pentru planetă sau pentru tot ce este viu, să nu subjug fizic sau spiritual alte forme raţionale şi alţi oameni, să dau prin toate mijloacele ajutor suferinzilor şi celor care au nevoie de mine. Să fiu demn în toate de darul ce mi s-a oferit mai presus de voia soartei, să trăiesc în pace cu mine însumi şi cu cei din jur, cunoscând neîncetat marele adevăr – Raţiunea Cosmică.

Etica extrasenzorului

Calea v-aţi ales-o voi singuri. Nu-i siliţi pe ceilalţi să vă copieze şi să vă semene. Astfel, vă veţi minţi şi veţi pune în mâinile unui om nepregătit o armă periculoasă.

Numai marea dragoste pentru om şi cunoaşterea exactă a urmărilor vă dă dreptul la acţiune psihoenergetică, tratament şi experiment.

Vă deosebiţi de ceilalţi numai prin răbdare şi bunătate nelimitată.

În lume nu există alb şi negru. Lumea este policromă şi multisonoră. Nu vă lăsaţi furaţi de o singură notă, astfel nu veţi auzi întreaga muzică.

Nu există în rândul colegilor ce au păşit pe calea spirituală nici unul de prisos, deoarece nimeni nu are puterea de a se abate de la cale, odată ce a păşit pe ea. Creaza, nu distruge!

Ştii mai mult decât alţii, simte mai mult decât alţii!

Te-ai specializat în domeniul energetic, specializează-te în percepţii. Ţine minte întotdeauna: crează şi nu stăpâni, munceşte şi nu căuta foloasele, atinge-ţi scopul şi nu te mândri cu asta!

Când ai ajuns să-ţi cunoşti Eu-l propriu ai putere – radiaz-o şi dăruieşte-o pretutindeni!

Ţine minte întotdeauna că forţa ta se obţine prin activitate spirituală lăuntrică, printr-o viaţa fără de prihană.

Iubeşte-i pe toţi: nu jigni nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu gândul.

Nu te lăuda cu puterea, nu promite nimic, nu plăti rău cu rău, nu face rău „duşmanilor”, vorbeşte despre ei de bine, fără a face deosebire între ei şi tine.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!


A Iubi Divin

A iubi înseamnă să încetezi doar să exişti şi să începi să trăieşti.

Iubirea veritabilă atrage întotdeauna transformarea spirituală. Reducerea universului la o singură fiinţă şi dilatarea unei singure făpturi până la Dumnezeu, aceasta este iubirea.

În iubire, diferenţele dintre noi nu mai înseamnă şi separare. Iubirea deschide larg poarta perfecţiunii. Iubirea înseamnă să dăruieşti totul şi să te dăruieşti pe tine însuţi.

Adevarata măsură a iubirii este să iubeşti fără măsură. Aşa cum iubim, aşa suntem. Inima plină de iubire este cheia Cerurilor. Să-i iubim pe ceilalţi fără să-i cunoaştem poate fi dificil, dar să-i cunoaştem cu adevărat fără să-i iubim, este cu neputinţă. Totul este frumos în ceea ce iubim, tot ce iubim capătă Conştiinţă.

Opusul desfrânării nu este nici austeritatea, nici reprimarea şi nici abstinenţa. Este iubirea.

Răul se dezvoltă mereu acolo unde nu ajunge iubirea.

Infernul este starea de a nu iubi.

Nu există altă moarte decât absenţa iubirii.

Iubirea este cel mai mare Maestru. Ea ne face să înţelegem totul dintr-o dată. Poţi medita mii de ani fără să obţii atâta cunoaştere de sine cât îţi poate revela într-o singură clipă flacăra iubirii din inima ta. Taina iubirii este mai presus decât taina morţii.

Atunci când spunem că iubim, în realitate suntem îndrăgostiţi de iubire. A iubi numai cu iubire umană înseamnă să poţi trece uneori de la iubire la ură, pe când iubirea divină este imuabilă.

Iubirea nu este, în realitate, diferită de Adevăr.

În iubirea profundă, mintea îţi opreşte spontan agitaţia ei obişnuită, pentru că iubirea profundă este o invitaţie şi o poartă deschisă către eternul prezent. Orice iubim cu adevărat este pentru noi centrul unui paradis. În dragoste trebuie ca iubirea să distrugă egoismele, altfel egoismele vor distruge iubirea.

Visul Vieţii

creatia si iubire

Un vis minunat visat-am într-una din nopţile trecute. Cerul era una cu pământul, culorile erau minunat de calde şi vii, pacea domnea peste unime. O mână invizibilă scria pe cer…

Iubirea este singura Lege…

Creaţia este Infinită şi făr’ de sfârşit…

Dumnezeu este singurul şi este în Tot…

Nu te teme, suflet Divin, Eu sunt aici…

Iubirea este singura Lege… precum în cer aşa şi pre pământ…

Frazele se năşteau mereu şi mereu şi, odată cu ele, inima mea înflorea.

„Să nu te consideri niciodată extrem de fericit atunci când este vorba de fericirea de pe această lume, ci să fii conştient că lumea cu fericirile ei nu este altceva decât o scenă înşelătoare; atunci vei putea să te bucuri de viaţă într-un mod înţelept! Căci priveşte, totul pe lume este exact opusul a ceea ce ţi se înfăţişează; şi numai iubirea, atunci când vine din adâncurile inimii, este adevărată şi dreaptă! Acolo unde constaţi că există viaţă fără iubire, acolo nu este viaţă, ci moarte; dar acolo unde este linişte şi iubire adevărată, acolo este viaţă în casă şi nimeni nu o poate distruge!

Tu nu ştii cât de şubred este locul pe care stai, Eu însă ştiu, de aceea îţi spun toate acestea! Sapă numai o mie de metri în adân­cime şi vei da de un hău, care te va înghiţi! Deci nu săpa prea mult la temelia lumii şi nu te bucura de ceea ce poţi găsi cercetând lumea mai adânc; căci cine sapă prea mult pe această lume îşi pregăteşte propriul sfârşit. Să nu te încrezi în locul pe care te afli, căci el este şubred şi te poate înghiţi dacă sapi şi faci o gaură în pământ! Chibzuieşte: orice lucru de pe lume te poate omorî, pentru că el însuşi poartă moartea în sine, numai iubirea nu, aşa că păstreaz-o cât mai curată! Dar dacă o amesteci cu lucruri lumeşti, ea o să te apese greu şi poate să te şi omoare, atât fizic cât şi spiritual. Menţine-te deci întru iubirea pură, dezinteresată, iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de orice, ca Tatăl şi Creatorul tău, iar pe oameni ca pe fraţii tăi şi ca pe tine însuţi şi atunci vei trăi viaţa veşnică, odată cu iubirea ta. Amin!”


A fost odata ca niciodată o stea …

Deschide-te suflete si zboara, inalta-ti aripile dincolo de norii cenusii ce acopera acum orizontul si zbori mai departe, acolo de unde a inceput timpul, acolo unde inca intunericul n-a patruns niciodata, inainte de a se fi nascut lumea si omul, acolo unde totul este intact si nimicul e plin de sensuri ascunse.  Soarbe din apa sacra a neinceputurilor, umple-te de lumina, ca sa poti sa te intorci pe pamant si sa imprastii intunericul care exista. Tu care, spre deosebire de alte suflete, n-ai uitat unde e adevarata Casa, inchide ochii si intoarce-te ca sa aduci si altora lumina. Aripile nu pot cuprinde, nu pot tine aceasta frumusete care izvoraste din lumina vesnicului Rasarit. Vino, intoarce-te si cauta in adancuri semintele adevarului, stropii de frumusete care pot exista pe pamant.

A fost odata ca niciodata o stea. Cand mintea Creatorului i-a dat nastere, i-a trasat un destin mai aparte. A trimis-o sa se nasca  pe pamant ca o scanteie intr-o inima umana. Astfel ca, inainte  ca steaua sa se poata bucura de imensitatea cerului, sa straluceasca fericita luminand intunericul noptii, a ajuns un graunte de lumina intr-o inima umana, ca o pecete pusa spre aducere-aminte. Tanjind mereu spre inaltul de care nu a apucat sa se bucure, noaptea steluta era nelinistita si starea ei tinea inima treaza, o facea sa-si doreasca sa iasa afara si sa contemple cerul instelat, unde se aflau, nestiutoare, surorile ei.

“De ce ma simt asa de straina pe pamant?” , se intreba mintea, iar steaua, care stia raspunsul, tacea de frica sa nu fie izgonita din lacasul ei cald si primitor. Nu stia cum sunt obiceiurile pe pamant si cum sunt oamenii, asa ca se temea sa nu i se descopere originea straina si sa fie izgonita undeva in lumea rece si neprimitoare, unde lumina ei sfioasa ar fi fost curand innabusita.

Steaua se simtea destul de bine in aceasta fiinta care-i era casa. Gandea prin mintea ei, vedea lumea prin ochii ei, o simtea prin inima, o gusta si o inspira prin gura si nari. Asa ca prinse drag de aceasta pe care nu a vazut-o niciodata din exterior, ci o cunostea cel mai bine dinauntru. O vedea doar cand aceasta se uita in oglinda si in ochii ei se vedea pe sine, scanteie luminoasa plina de o bucurie tainica.

Simtea mereu o foame de existenta, de oameni, de emotii si sentimente. Oamenii  i se  pareau cel mai adanc mister posibil. Fiecare era ca o carte plina de taine, dar incuiata cu lacate grele. Noaptea, auzea inimile oamenilor batand, pregatindu-si visele si sperantele pentru o noua zi.

Oamenii alearga din loc in loc, fara odihna, desi se plang ca sunt obositi, cauta ceva ce nici ei nu stiu, pentru ca, oricat ar avea, nu le ajunge, se plang de singuratate, dar se cearta mereu cu cei apropiati, si vorbesc intruna pentru ca le e o groaza teribila de tacere, pentru ca e un crampei din marea Tacere de dincolo de viata, tacere in care se sting  toate sperantele precum culorile se resorb in negrul absolut.

Insa oamenii, pe langa toate, sunt foarte naivi si nestiutori. Ei cred ca, daca nu vorbesc despre ei, nimeni nu poate sa-i cunoasca, si raman straini chiar si fata de ei insisi, pentru ca ei nu accepta decat acea cunoastere care sa-i puna intr-o lumina buna, sa le scoata la iveala calitati pe care ar vrea sa le aiba si sa ascunda defectele de care ar vrea sa uite, pentru ca le e foarte rusine.  Ei cred, in ignoranta lor, ca doar cuvintele vorbesc. Omul insa este o opera de arta prin care Dumnezeu se exprima, si orice opera de arta vorbeste despre sine si despre creatorul ei. Fiinta umana este cea mai complexa opera, insa este cea mai graitoare. Ochii vorbesc cel mai mult, lumina sau umbrele din ei, in miscarea lor jucausa sau mohorata aduc o intelegere mai adanca  decat a cuvintelor. Apoi pasii, vocea, bataile inimii, miscarile corpului starnesc ecouri muzicale ce transmit mai mult si mai complex. Zambetul, fata, fiecare miscare sunt tot vorbe care insa nu mint niciodata.

Urechile aud cuvintele, dar pentru a fi intelese pe deplin, mintea le duce  mai departe spre inima, si acolo se centralizeaza toate intelesurile.

Exista un grai mut, doar al inimii, o limba care e sinteza tuturor sunetelor, formelor, culorilor, a tuturor perceptiilor. Acest grai este universal. Astfel, tot ce ochii vad sau urechea aude: oamenii, framantarea animalelor, soaptele vantului, totul  ajunge in inima si-i vorbeste. Astel cunoaste inima si aceasta cunoastere este instantanee. Cateodata e ca o muzica in  care se contopesc toate glasurile, suspinele, dorurile, urile, altadata sunt cuvintele clare, cuvinte pline de intelepciune, iar alteori este doar o tacere care cuprinde in ea toate intelesurile.

Daca oamenii ar invata sa vorbeasca acesta limba ar intelege totul. Ca s-o inveti trebuie sa ai rabdare sa asculti fiecare sunet ce rasuna in jurul tau, si sa ramai ascultand ecourile pe care acel sunet le declanseaza in univers din ce in ce mai slabe sau din ce in ce mai puternice, sa-l asculti pana se stinge, si apoi sa vezi efectele pe care le-a declansat pe pamant.

Sunt lucruri pe lume care pot fi intelese si de mintea rationala, dar sunt lucruri care nu pot fi intelese pe deplin decat de inima care cunoaste acest limbaj. Mai ales iubirea nu o poti intelege daca vrei s-o studiezi cu mintea. Cautand explicatii, analizand la rece, gasesti doar paradoxuri. Poate ca e menit sa nu intelegem iubirea niciodata, dar ascultand cu inima cantecul iubirii care rasuna pretutindeni in lume, ii putem intelege macar rolul in Univers.

Iubirea e imboldul care te trezeste mereu spre altceva, spre un alt drum, spre descoperirea unui alt eu insumi. Ea e cheia care deschide o poarta spre necunoscut sau spre o aprofundare a cunoscutului. Legea karmei explica de ce fiintele sunt atrase unele de altele. Dar, intr-un fel, nimic nu e fixat, nu are cum fi.  Exista o multitudine de posibilitati, din care tu alegi una care va genera o noua rearanjare a cailor, a legaturilor, a posibilitatilor.  Este un joc divin al vietii, jocul providentei nu al hazardului, pentru ca nimic nu este intamplator pe acest pamant. Acest joc al constientizarii, al alegerilor multiple constiente sau nu, datorate ratiunii sau altor tendinte mai mult sau mai putin instinctuale, are ca suport si motivatie iubirea, energia misterioasa a dorintei care atrage fiintele mereu sa caute desavarsirea.

Sursa – Internet, autor necunoscut

Înălţarea

Hristos s-a Înălţat!
S-a înălţat în noi,
Lăsând în urmă visul
Vieţii de nevoi.
*
Înalţă-Te Isuse,
Eu Te voi urma
Să-mi fie viaţa viaţă
Mereu de-a dreapta Ta!
*
Voi duce-n spirit, iată
Iubirea ce animă
Lumina-n inimi toată.

Hristos s-a Înălţat!, binecuvântând pe cei ce au fost alături de El şi lumea toată. Aceasta a fost cea mai mare dovadă de iubire pentru cei ce l-au urcat pe cruce, nouă – cei pentru care a venit în trup.
Lecţia sublimă de Iubire a lui Isus a fost şi va fi eternă.
Cei ce i-au purtat cuvântul peste timp, cei ce i-au răspândit învăţătura pentru „cine are au ochi de văzut şi urechi de auzit”, ne-au lăsat „cheia” Înălţării în spirit.
Pentru că vremurile sunt acum… iar decizia este a noastră.

„Cel care deţine o făclie (lumină) nu ar trebui să o ascundă sub masă, unde strălucirea ei ar fi inutilă. Orice om care dispune de o făclie cât de mică trebuie să o aşeze pe masă, la vedere, pentru ca aceasta să lumineze întreaga cameră în care se află. Dacă pe aceeaşi masă sunt aşezate mai multe făclii, camera va deveni atât de strălucitoare încât oaspeţii care vor intra în ea vor spune: „Doamne, ce lumină puternică! Ce bucurie pentru sufletul nostru să ne scăldăm ochii în această lumină, după întunericul prin care am fost nevoiţi să călătorim atâta vreme, în noaptea cea mare! Parcă ar fi un sublim răsărit de soare!”
Lumina revigorează viaţa şi o trezeşte, chiar dacă este produsă pe cale artificială, adică prin intermediul raţiunii pure şi a unui intelect purificat. De aceea, în aceste timpuri dificile este necesar ca toţi cei care dispun de o luminiţă cât de mică să iasă cu ea la vedere. Ei ar trebui să îşi cureţe făclia, să o alimenteze cu ulei, să o aprindă şi să o aşeze pe masa înţelegerii pure, pentru ca toţi cei prezenţi în cameră să se poată bucura de ea.”

Jacob Lorber – A doua venire

Cioplitorul de stele


Se spune ca departe, incit si gindului ii era greu sa ajunga pina acolo, traia un cioplitor de stele.
Numele lui era AIN. Lui i se daruise la nastere un har fara de seaman: sa ciopleasca ca nimeni altul. Si, pentru ca miinile lui ii erau atit de maiestre s-a hotarit ca el sa ciopleasca stele. De mii de ani, Ain cioplea si faurea stele asa cum sufletul ii soptea si, tot ce miinile atingeau, era neasemuit.
Iar stelele nu erau facute nici din marmura, nici din pietrele pretioase cunoscute pe pamint. Stelele erau cioplite de Ain din Lumina. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei gradini inflorite.
Fiecare stea cioplita de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divina si fiecare stea avea parfumul ei.
Asa ca cine se plimba pe cararile Cerului, devenea pe nesimtite mai bun, mai iubitor si mai drept, pentru ca frumusetea – care il inconjura din toate partile – ii transforma inima.
Ain isi avea atelierul pe o stea care stralucea ca o nestemata si al carui izvor se afla in mina Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru ca in fiecare zi miinile lui modelau Lumina, dindu-i forma unei stele.
Dar veni o zi in care miinile lui nu mai cioplira nimic si Ain se simti trist si singur. Ii lipsea ceva. Degeaba incercara stelele sa-l incinte. Ain ii privea pe toti cu iubire, dar ochii ii erau tot mai tristi, iar miinile ii erau neputincioase. Intr-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Isi duse mina la piept, unde simtea o arsura si-si dadu seama ca inima ii era cea care murmura melodia aceea nemaiauzita.
O caldura nedefinita se zbatea in adincul fiintei sale. Nelinistit, lua dalta si se apuca de lucru. Alese cu atentie Lumina cea mai stravezie si incepu sa ciopleasca o stea. Dar lucrul nu-l multumea. Nu reusea sa faca ce sufletul lui tinjea. Simti ca inima il doare atit de tare, incit isi duse miinile acolo, incercind sa-si aline durerea. Causul palmelor i se umplu de o Lumina mai scinteietoare decit roua soarelui. Ain se trezi ca tine in mina o bucatica din inima lui. Miinile se grabira sa ciopleasca Lumina aceea vie, tulburatoare. Dar, ciudat! In loc sa ciopleasca o stea, asa cum le invatase Ain, miinile cioplira o fata, cu ochii migdalati si parul numai inele! O fata cum numai dorul inimii lui putea naste.
Ain o privea tulburat si ochii i se umplura de lacrimi cind o simti vie. Era facuta din sufletul lui! Si un cer inflori in el cind ii auzi glasul.

– E bine aici la tine!
– Vei ramine cu mine?
– Desigur, doar sint o parte din tine si dorul tau m-a chemat! Dar, pentru inceput trebuie sa-mi dai un nume.
– Un nume… O sa-ti spun AMENA!
– Amena!, spuse ea, luindu-l de mina. De acum vom fi mereu impreuna, hotari ea.

Din clipa aceea, pentru Ain, viata incepu sa curga ca un riu de munte. Fiecare zi care incepea devenea un dans al zinelor. Nimic nu i se parea mai frumos ca glasul fetei, ca zimbetul ei. Mergeau peste tot impreuna, el invatind-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului si puteau sta de vorba cu sufletele lor.

– Priveste! De ce curcubeul are atitea culori?
– Sint doar sapte, Amena. Si fiecare culoare e de fapt o poarta catre o alta lume.

Pentru citeva clipe raminea tacuta, adincindu-se in privirea lui nesfirsita. De unde sa stie ea ca fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rindul lui era o treapta care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, dupa care oricare suflet era insetat?

Ain era fericit, iar lucrul miinilor sale se desavirsea pe masura negraitei sale fericiri. Impreuna au mers si in Gradina Ingerilor, unde aleile erau pavate cu pietre pretioase, care mai de care mai sclipitoare. Toti ingerii venisera sa o vada si sa se bucure de zimbetul ei. Chiar Ingerul Blindetii i-a daruit un mugure de floare, iar Ingerul Frumusetii i-a sarutat ochii – sa-i straluceasca mereu. Si, pina la urma, ingerii ii tesura o rochie din fir de stea, cum nu se mai vazuse niciodata. Amena mai invata sa impleteasca prima ei coroana din flori celeste. Iar ca bucuria sa-i fie deplina, ingerii o lasara sa faca doua bratari din cele mai frumoase flori: una si-o puse pe mina ei, iar cealalta o prinse pe mina cioplitorului.

– Acum nu o sa ne pierdem niciodata. Bratarile noastre surori au sa ne tina mereu impreuna!
Ain zimbise, imbratisind-o: cum s-ar putea pierde, cind nu se desparteau niciodata? Pina noaptea tirziu, Amena ii povesti tot ce vorbise cu ingerii, tot ce o invatasera si ii aratasera.
– Ingerii stiu atit de multe! M-au invatat frumusetea din orice lucru. M-au suit in virful pomului cu fructe de aur si am putut vedea cele doua poteci de taina: poteca binelui si poteca raului. Acum stiu sa le deosebesc! Iar Ingerul Nevinovatiei mi-a spus …

– Ce ti-a spus, Amena?

Dar ea adormise ostenita de atitea intimplari.

Privirea ii aluneca pe bratara impletita din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodata? O singura primejdie ar fi fost: Groapa Neagra! De fapt nimeni nu stia ce se putea intimpla daca te inghitea gura ei. Dar in mod sigur ceva inspaimintator, caci nici unul din cei care cazusera acolo nu se mai intorsesera.

Dar, de ceea ce se temea, se intimpla. Intr-una din zile, pe cind hoinarea singura, prinsa de vraja norilor stralucitori, Amena nu lua seama ca se indepartase si ca era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodata. Si, tocmai cind se lasase prinsa de imbratisarea norilor, calca chiar in virtejul negru al Gropii, care o inghiti intr-o clipa. Cuprinsa de bezna ce o purta tot mai adinc, Amena incerca sa ceara ajutor, strigindu-l pe Ain, insa nimeni nu o putea auzi. Striga pina cind isi pierdu constiinta. Se trezi intr-un loc ciudat, dar negrait de frumos.

Amena ajunsese pe Pamint, in Tara Negraita, despre care se auzise si in cerurile inalte, atit de frumoasa era! Frumusetea ei nu putea fi cuprinsa in cuvinte; si mai avea o melodie a ei, un Cintec al Slavei, pe care cine il auzea o data nu il mai putea uita nicicind.

Amena se ridica in picioare si nu apuca sa faca doi pasi, cind auzi doi vulturi:

– Priviti, a cazut din stele! Vino cu noi la Stinca Soimului, la adunarea Reginei!

Linga stinca se inalta un pom semet, in care se aflau o mie si una de regine, micute, cit sa le prinzi in palma, cu rochite fosnitoare si coronite scinteind de nestemate si avind fiecare in mina cite un sceptru de argint. In mijlocul lor statea Marea Regina.
Cu toti o priveau curiosi pe Amena, care le povestise tot ce i se intimplase de cind miinile lui Ain o cioplise din sufletul sau si pina cind cazuse in Groapa Neagra. Au hotarit sa ramina in Tara Negraita si sa invete legile Mamei Pamint ca sa poata fi acceptata in Imparatia Lupului Alb. Caci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetita s-ar putea intoarce in lumea stelelor.
Acolo, in mijlocul padurilor nesfirsite, alaturi de micile zine, Amena invata despre originea cereasca a sufletului, invata sa simta respiratia pietrei si sa-i pretuiasca truda ei de a creste. Dar, cel mai mult ii placea sa-l asculte pe Ram, batrinul intelept, ce-o invata taina tamaduitoare a plantelor, a cuvintului, a focului.

– Priveste, Amena, nu exista planta pe Pamint care sa nu fi primit harul tamaduirii. Cel care le cunoaste taina poate face mult bine.
Cuvintul poate cladi lumi si poate narui imparatii. El este viata daca tisneste din inima Adevarului. De aceea pretuieste-l ca pe un dar sfint, pentru ca el sustine Creatia.

Iar Amena invata de la Ram cum sa pastreze cuvintul in Tacere pina se umple cu putere si apoi sa vindece sufletul celui in suferinta si, vindecindu-se sufletul, trupul pe data se intareste.
Seara tirziu, cind incepea dansul stelelor, Amena privea nesfirsirea boltii tulburata de dorul de cioplitor. Oare Ain o cauta? Atunci simtea mina lui Ram mingiind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei.

– Rabdare! Aici, pe Pamint, fiecare trebuie sa invete sa astepte. Cindva drumul tau se va impleti din nou cu drumul lui Ain. Calauza, nu uita, iti va fi intotdeauna IUBIREA!

Amena mai avea un prieten de care rar se despartea: Berbecul cu Lina de Aur din pestera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc si care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el afla ca, in zilele de miine ale timpului, intr-un tinut insorit in care traieste un Cerb Instelat, il va intilni pe cioplitor.
Si iata ca veni clipa despartirii. Era noaptea sfinta, cind poporul astepta nasterea anului. Amena era insasi frumusetea, iar mintea sa inflorise asemenea unei flori celeste, udata de roua fara de asemuire a invataturilor primite.

– E noaptea de vraja a lumii, Amena – spuse Marea Regina. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte. Te ascultam!
– As vrea sa ajung la Ain ! As vrea sa fim din nou impreuna, acolo unde se nasc stelele. Lasati-ma sa plec spre Imparatia Lupului Alb!
– Credeam ca vei uita, ca vei ramine cu noi! Cu totii te-am indragit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea sa uite inceputul ei?
– Vino, se auzi glasul abia murmurat al Inteleptului Ram. Si numai ce mina lui ii atinse umarul, ca se si trezira amindoi in interiorul pesterii vii, in fata unei oglinzi de clestar.
– A sosit Timpul! Drumul spre Imparatia Lupului Alb se afla in fata ta. Oglinda este usa prin care vei intra in labirintul pesterii. Nimeni nu te va insoti in intunericul pesterii. Foloseste fiecare cuvint pe care ti l-am spus si, mai ales, nu te lasa cuprinsa de frica. Daca esti gata intra acum in oglinda din fata ta, gaseste Calea si fii fericita! Totul sta in puterea si credinta ta!

Amena, respirind adinc, pasi in clestarul straveziu al oglinzii si fu inconjurata de bezna. Nimic care sa-i arate drumul. Incepu sa paseasca pipaind peretii cu miinile. De sute de ori fu nevoita sa se intoarca din cotloanele infundate. De sute de ori isi simti picioarele alunecindu-i in gol. Citeodata avea impresia ca se misca in cerc. Se lupta cu disperarea, cu deznadejdea care-i ingrozea sufletul. Atunci il auzea pe Ram: “Nu te lasa prada lor, altfel or sa-ti secatuiasca puterile. Fii mereu tu insati!” Fata se oprea, respira adinc si pornea mai departe.

– Doamne! Cit este de intuneric!

Intunericul este o alta forma a luminii, Amena ii raspundea din amintire vocea blinda a lui Ram. Lacrimi fierbinti spalara ochii Amenei. Cum sa transforme bezna in lumina? Cum?

– Cauta Lumina in tine, Amena, nu in afara ta, daca vrei cu adevarat sa o vezi si sa nu o pierzi niciodata

Si atunci Amena se retrase in fiinta ei, asteptind miracolul regasirii luminii. Rabdarea ii fu pusa la grea incercare. Parea a fi pierduta definitiv in bezna. Se ghemui din ce in ce mai adinc in ea, fara gind, ostenita. Dar iata ca ceva tainic incepu a se desface in interiorul sufletului ei, trudindu-se sa iasa afara. Si munca era atit de zvircolitoare, iar acel ceva atit de frumos, incit pe obrajii fetei incepura sa curga lacrimi si, deodata vazu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reusisera sa o vada pina acum. Intre ea si Lumina statuse spaima, descurajarea. Abia acum isi dadu seama Amena ca propria ei fiinta era purtatoarea de Lumina, pentru ca din aceasta Lumina fara seaman fusese facuta. Lumina dinlauntrul ei se revarsa in cascade vii, triumfatoare, alungind spaima si, odata cu ea, intunericul. Iar cel care isi vede Lumina zidita in propria inima nu poate fi infrint de nimic! Si peretii labirintului se luminau, iar calea se deschidea in fata ei fara obstacole. Strabatu pe rind sapte sali scinteind de podoabe. Si fiecare sala o impodobea pe Amena cu o noua minune, sporindu-i frumusetea si intelepciunea.
In vremea aceasta Ain o cauta cu disperare pe Amena. Deznadejdea ii cuprinse inima. Nimic parca nu mai avea rost in viata lui. Bucuria care ii umpluse casa odata se stinse, asa cum lumina se stinge cind apune soarele. Casa devenise pustie ca un cring fara pasari. Ceva in fiinta lui disparuse fara veste si el isi simtea sufletul golit de putere.

– Ar putea vorbi cu Universul, susotira doua stelute.
– Numai el l-ar putea ajuta.

Ain ridica ochii spre ele, in timp ce un licar de speranta se aprinse in inima lui. Si, fara sa stea pe ginduri, o lua la fuga catre Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decit in fata lui. Acesta il privi cu bunatate si intelegere.

– Stiu ce vint napraznic te-a purtat pina la mine, rosti abia soptit. Imi pare rau, dar fetita a cazut in Groapa Neagra.
– Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!
– Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pamint.
– Pe Pamint? Acolo unde se nasc sufletele ca sa invete Legea?
– Da, cioplitorule. Groapa Neagra este o Poarta prin care trebuie sa treaca cei care vor sa creasca. Fiecare nastere este doar o treapta pe care o urca catre Lumina.
Si ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?
– Nu, Ain! Amena nu poate cunoaste uitarea pe care sufletele o capata doar in pintecele mamei pamintene. Atita doar ca ii va fi foarte greu, nespus de greu sa gaseasca drumul inapoi. S-ar putea sa rataceasca mii de ani.
– Invata-ma cum sa ajung pe Pamint! Trebuie sa o gasesc pe Amena, cu orice pret!
– Greu lucru imi ceri! Ca sa ajungi pe Pamint va trebui sa inveti sa te nasti si sa mori; sa inveti sa alegi intre realitate si iluzie; sa inveti cum sa treci printre doua porti ale nasterii si ale mortii, pentru ca altfel vei ramine pe tarimul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui sa uiti: sa uiti cine esti, de unde vii, sa uiti de ce ai coborit pe Pamint. Vei uita lumea noastra, chiar si pe Amena. Pentru ca te nasti minat de dorinta vei uita Imparatia si va trebui sa ti-o reamintesti, singur, fara alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cit trudesc oamenii, cite vieti irosesc pina reusesc sa intrezareasca scinteia aprinsa in propria lor fiinta, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?
– Da, pot! Fara Amena viata mea nu-si mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decit Frumusetea insasi a adus-o la viata! Ajuta-ma sa ma nasc pe Pamint!
– Fie, Ain! Exista o cale, dar la nasterea ta vei uita totul. Vei primi o saminta de trup pe care va trebui sa o cresti dupa legile vietii pamintene. Va trebui sa-ti reamintesti singur, cum sa respiri, cum sa mergi, cum sa te inalti… Daca te incumeti platesti pretul
– Pretul? Care pret? Orice, cere-mi orice!!
– Ain, trebuie sa-mi dai harul tau de a ciopli ca nimeni altul!
– Darul dintii? Darul destinului? Privirea lui Ain se adinci in abis cind hotari: daca acesta este pretul, ma invoiesc!

Universul intinse mina dreapta spre el si o spirala argintie de lumina il cuprinse pe Ain, rotindu-se in jurul lui, luind cu ea darul de pret al flacaului. Ain simti ca se scufunda in bezna tuturor beznelor, dupa care uita totul.

Soarta te-a nascut,
Prunc nemaivazut,
Si te-a chemat
Si te-a imbaiat
In izvor de munte
Cu plete carunte,
Pruncule-nstelat
Sa te faci barbat
Si sa cresti la Soare
Turma de mioare
Fii binecuvintat!

Ai primit Solia
Sa ne aperi cintul
Sa respecti Cuvintul
Neamului de Soarta
Ca sa-l treci prin Poarta
Mingiiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tina,
Neamului de lumina
Pruncu-le astepta…

Trecura ani si ani, iar pruncul crestea, se facea tot mai frumos, mai puternic si mai intelept. Glasul ii era mingiietor ca o raza de soare, bratele lui faceau dreptate fara sa raneasca, iar ochii cind te priveau, se transformau in doua izvoare de iubire nesfirsita.

Citeodata insa, seara tirziu, flacaul devenea tacut, tacut ca stincile, tacut si trist. Simtea un dor sfisietor, ca o arsura, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neimplinire ii lacrima ochii, dar deslusit nu putea spune ce-i lipseste. Isi mingiia atunci bratara impletita din flori nemuritoare cu care se nascuse. Ar fi trebuit sa fie fericit, dar nu era.

Tinutul in care se nascuse Ain era tinutul Cerbului Instelat, tinut in care putea vedea dansind spiridusi si zine cind zorii se nasteau. Se spunea ca Cerbul pazea o Imparatie de taina in care nu putea intra oricine, caci acolo, povesteau batrinii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb insa nu l-a vazut nimeni. Cindva, in vremuri aproape uitate, cind sufletele oamenilor erau ca bobul de roua, Cerbul se arata nemuritorilor. Cei care l-au vazut, povestira ca frumusetea lui intrecea orice inchipuire! O singura privire a Cerbului te putea face sa intelegi sensul vietii, putea opri roata Timpului si putea sa-ti dezvaluie taina Adevarului.

Intr-o zi, o intimplare ciudata il purta pe baiat pe niste locuri pe care nu le mai calcase niciodata. Intr-o noapte, pe cind facea de straja, un urs reusi sa fure o mioara. Flacaul se luase dupa urs si alerga dupa el pina rasari soarele. Ursul lasa mioara nevatamata si-l privea pe baiat rugator, parca cerindu-i ajutor. Atunci vazu ca totul in jur era scaldat in aburi de lumina albastra, iar iarba, florile si copacii aveau culori ciudate, fumurii. Il urma pe urs pina la o pestera, unde zacea pe un pat de ierburi uscate, un barbat cu barba carunta, care gemea incetisor. Baiatul incepu sa-l maseze asa cum il invatasera batrinii, alungind boala din corpul barbatului. Apoi scoase de la briu un saculet cu ierburi de leac, din care facuse o fiertura aromata din care ii dadu sa bea. Se scursera citeva ore bune pina cind barbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.

– Iti multumesc, flacaule! Dar de unde esti? Pe la mine rar urca cineva!
– Sint de jos, din Vale. Daca nu ma aducea ursul, nici eu n-as fi ajuns prin aceste locuri.
– Putini oameni se incumeta sa urce la Stinca Dorului ! Eu sint cioplitor de icoane.
– Un cioplitor de icoane?!
– Da, nu ai vazut niciodata cum se ciopleste lemnul?
– Nu, si o amintire i se zbatea in suflet, ca o parere si il durea ca nu o poate aduce la lumina.

Mosul lua o bardita si o bucata de lemn. Miinile lui pareau ca vrajite; mingiiau cu dalta lemnul si, incetul cu incetul, lucrul se desavirsi.

– Hai, incearca!

Flacaul isi simtea palmele transpirind de emotie! Dar, ce ciudat! In clipa in care incepu sa lucreze, i se paru ca isi aduce aminte Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, sa-si poata atinge taina ce-i plinge in suflet? Miinile i-o luara inainte. Ciopleau cu dibacie, cu maiestrie, de parca dintotdeauna numai asta facusera.
Batrinul il privea uluit. Chipul daltuit de baiat parea coborit din ceruri, parea facuta din Lumina.

– Icoana ta intrece orice frumusete, toate icoanele din Palatul Cerbului!
– Al Cerbului Instelat? L-ai vazut pe Cerb?
– Eu ii cioplesc icoanele cu care isi impodobeste Palatul.
– Deci Cerbul exista si ochii i se umezira.
– Cum sa nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei sa-l vezi iti voi arata unde obisnuieste sa vina. Daruieste-i icoana pe care ai cioplit-o si el iti va indeplini o dorinta.

O sa poata sa vada Cerbul. O sa-i poata vorbi! Il va putea ruga orice!

– Cere-i Palosul Strabunilor! auzi Glasul Inimii. Palosul Vrajit. Acela care il are, nu va putea fi invins.

Flacaul lua in miini icoana si se lasa purtat de batrin spre locul unde va urma sa vina Cerbul. Deodata, aerul isi schimba culoarea. Ceva viu si luminos il umplea, hranindu-l, in timp ce o pace infinita cuprinse totul, ca o imbratisare. Nu dupa multa vreme aparu si Cerbul. Era aidoma cum il visau batrinii pastori: mindru, cu coarne instelate. Cind Cerbul il cerceta cu ochii, simti ca o putere fara margini il cuprinse si-i toarna tarie in trup. Fara sa rosteasca vreun cuvint, flacaul aseza la picioarele Cerbului icoana.

– Iti multumesc, fiu al pastorului, pentru darul miinilor tale
– Ma cunosti?
– Te stiu de cind ciopleai Lumina si mai de demult chiar. Iti stiu ziua de miine si cele care vor urma. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte, orice vrei Cere-mi un singur lucru si acela va fi al tau
– Ai vrea sa-mi dai Palosul Strabunilor?
– Bine ai ales, al tau sa fie si nu uita: harul de pret al Palosului, nu in tais sta, ci in Iubire … si Cerbul disparu intr-o clipa.

Daca la picioarele lui nu ar fi stralucit Palosul dorit ar fi putut spune ca totul nu a fost decit un vis frumos.
Viata barbatului isi urma cursul stiut, dar cu singura deosebire ca acum cel mai mult ii placea sa ciopleasca icoane. Il mai incerca si acum dorul ascuns in inima, setea aceea de ceva nedeslusit, doar ca de la o vreme, i se parea ca alinarea ii este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor ii soptea in taina ca ziua aceea nu-i departe.
De la o vreme ii placea baiatului sa-si poarte oile la Stinca Salamandrelor , unde obisnuiau sa vina sa se rasfete salamandrele stropite cu smaralde si topaz.        Flacaului ii placea sa le asculte povestile adevarate din lumea lor cu zine si spiridusi. Si astfel afla ca, undeva, dincolo de Valea Cerbului Instelat, s-ar afla Imparatia Lupului Alb, imparatie a Pacii si a Iubirii, in care cel care e vrednic sa intre cunoaste desavirsirea. Si tot acolo, povestise o salamandra aurie, ar fi venit din stele o fata frumoasa ca un cintec, pe care Lupul o invata Legea, Legea care te face liber si nemuritor.
Cind auzise despre fata inima ii tresarise tulburata si, de atunci, dorinta de-a vedea macar o clipa fata, ii rapi linistea noptilor.

***

Stinca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cita deosebire intre Tara Marii Regine si aceste locuri! Doar munti, munti nesupusi decit departarilor. Simteai, respirind aerul lor, cum devii o parte a maretiei lor, ca acolo iti sint radacinile si ca poti sorbi liber din izvorul vietii.
Amena privea cu nesat, umplindu-si sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumusete si forta. In fata ei statea, privind-o cu blindete, un Lup cu blana alba, stralucitoare:

– Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine si dorul tau. Asculta cu atentie, Amena! Tara aceasta s-a nascut din impreunarea Luminii cu Pamintul. Oamenii sint pastratorii tainelor lumii, ursitorii semintiilor care alcatuiesc omenirea; ei se nasc Calauze si stiu sa poarte sufletele insetate catre Fintina cu Apa Vie; ei stiu sa umble pe Poteca Fulgerului, asa cum mergi pe oricare poteca de munte. Din trupul acestei tari s-a nascut izvorul alb si luminos al Iubirii, cu care este alaptat intreg neamul omenesc. Si este Leaganul Pamintului pentru ca este de-a pururi nascatoare de pace de frumusete de bucurie. Ca sa fii acceptata va trebui sa te joci cu tainele acestui Pamint si sa-l convingi pe Cerb sa-ti dea Cheile Curcubeului. Iar cind va veni timpul, eu insumi iti voi deschide drumul catre stele.
– Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor sapte Imparatii?
– Da, Amena. Stiai despre ele?
– De la Ain , de la cel care m-a cioplit din cintecul inimii lui.
– Ai sa-l gasesti pe cioplitorul de stele, asa cum izvorul nu poate fi despartit de apa pe care-o daruie lumii, tot asa nu pot fi despartiti cei care se iubesc. Dar, pentru inceput ai sa stai la Moara Timpului , acolo unde se macina clipele ca niste boabe de griu.

Si fata ucenici la Batrinul Morar , invatind cum sa foloseasca saminta timpului, ca aceasta sa dea rod bogat, sa adune orele intr-o singura respiratie si sa tese din ele vesmintele eternitatii; sa incremeneasca clipa si sa spuna zvicnirea timpului fara sa schimbe armonia lumii.
Legea acelui loc ii da dreptul celui sirguincios la indeplinirea unei dorinte si, cind sosi clipa sa plece de la moara, Lupul o invata pe Amena sa ceara Scutul Fermecat, care te apara de duhuri, de amagiri, de bezne necunoscute. Morarul se bucura de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia sa-l ia singura. Scutul era pazit de cei doi colti de piatra care sprijina cerul din fata Morii si care nu se opresc niciodata. O singura secunda ii era ingaduit ca sa se strecoare si sa-si ia darul fagaduit. Mina Amenei decupa aerul fulgerind spre nemiscare. Cei doi colti de piatra se oprira si fata ridica fara teama Scutul Fermecat.
Un sunet cristalin se insuruba in aer si fata se trezi in fata Sfatului Batrinilor. De la cei 12 batrini afla despre libertatea sufletului:
– Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se afla sadit in fiece fiinta. Trebuie numai sa-l lasi sa dea roade si sa-l imparti cu ceilalti, asa cum izvorul imparte tuturor apa curata.
Iar de la Baba Mare , desfacatoarea de farmece, invata Descintecul de Lumina, cu care se dezleaga orice vraja.
“In lumea in care te afli, Amena, umbra insoteste lumina, noaptea se plimba in urma zilei, noroiul traieste ca sa hraneasca floarea. Lumea e o continua devenire, de aceea trebuie sa inveti sa eliberezi ce este curat din capcana care intineaza, sa redai zborul pasarii inlantuite. Descintecul schimba fata lucrurilor, folosind forta vicleana a Raului o intoarce catre Bine, prefacind intr-o clipa orice legatura intunecata in libertate.”

Dar o intimplare schimba ordinea zilelor.

In noaptea nasterii Noului An o groaznica nenorocire se abatu asupra Imparatiei: paznicii hotarelor au adormit iar Intunecatul navali, sperind sa puna stapinire pe Tara. Lupul Alb se straduia din rasputeri sa-i tina piept:

– Amena, am fost prinsi nepregatiti si nu stiu care va fi soarta bataliei. Vreau sa-ti deschid Poarta, asa cum ti-am promis. Sa nu uiti niciodata ce-ai invatat la noi! Pamintul este oglinda Cerului. Legea e aceeasi oriunde te-ai afla. Sa ne grabim! Caci, dupa ce vei trece voi inchide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hotii de soare sa nu poata urca in cer. Sufletele pamintenilor nu vor mai gasi niciodata drumul care duce la Inima Universului.
Amena tresari. Clipa pe care o visase ani de-a rindul, clipa intoarcerii la Ain , sosise. Dar pretul i se parea prea mare. Nu putea parasi Tara care o crescuse cu rabdare si iubire acum cind Intunericul era gata sa o supuna si sa o inrobeasca:

– Opreste-te! Ramin si lupt alaturi de tine, pina vom birui! De la voi am invatat sa schimb cumpana sortii!
– S-ar putea sa nu biruim si atunci vei ramine pentru totdeauna pe Pamint.
– Spune-mi, ce trebuie sa fac pentru a invinge?
– Mai este o scapare. La Stinca Salamandrelor isi aduce oile un pastor care a primit in dar Palosul Strabunilor. Cel care are Palosul, greu va fi invins in lupta dreapta. Alearga si roaga-l pe pastor sa ne ajute.
Ca vintul ce mina furtuna din urma alerga fata sa aduca ajutor Tarii care o ocrotise si ii daruise tainele ei. In fata ei, Stinca Salamandrelor isi usca muschiul verde in caldura soarelui. Pe pajistea din jurul stincii, pasteau mioare albe, pazite de un ciine. Un fir de melodie catifelata o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, linga un foc, fata zari un flacau care cinta din fluier. Privirea lui parea adincita, departe de parca ar fi vrut sa desluseasca o taina. Amena se opri ca fulgerata. Inima incepu sa-i bata nebuneste, de parca ar fi vrut sa iasa din piept si sa alerge in bratele celui care o privea incremenit.

Ain! Ain cioplitorul de stele!!, striga sufletul ei.

Ani de-a rindul privise stelele, cautind-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemind-o la viata. Noapte de noapte adormise, sperind ca, intr-o zi, Ain o va stringe la pieptul lui ca odinioara, regasind-o. Si iata ca minunea intilnirii lor se intimpla acum pe acest Pamint al florilor si al izvoarelor curate. Simtea cum totul se invirte in jurul ei, in timp ce o fericire ii umplea sufletul. Ca sa ajunga pina la Ain invatase sa fie libera si sa iubeasca Adevarul mai presus de orice.
Dar ce face Ain in grota aceasta? De ce o priveste de parca ar vede-o pentru prima data?

– Cine esti tu, fata frumoasa ca zorile si ce urgie te urmareste si-ti inspaiminta privirea?

Ochii Amenei se umplura de lacrimi. Era cu putinta ca Ain sa nu o recunoasca? Isi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Intunericul, sus pe creste. Nu era timp de intrebari. In citeva cuvinte ii spuse pastorului despre pericolul care ameninta Imparatia Lupului Alb, rugindu-l sa-i vina in ajutor.

Fara sa stea pe ginduri, flacaul lua Palosul Strabunilor si alerga urmat de Amena catre locul infruntarii. Acolo lupta era apriga. Lupul Alb abia se mai zarea de naluci care se nasteau pretutindeni. Palosul voinicului se pravali ca un traznet peste cetele dusmane, risipindu-le in cele patru zari. Alaturi de el, Amena ridica Scutul Fermecat, aparindu-l pe Ain de atacuri miselesti. Ea mai invatase de la Batrinul Ram taina sacra a Pamintului, a transformarii raului in bine: “Priveste Amena si ia aminte la bunatatea fara margini a Pamintului Din tot ce e putred, face un lucru folositor. In adincul lui binecuvintat, raul este transformat in seva hranitoare, vreascul in fruct aromat, frunzele cazute in forta care sustine padurea. Priveste si invata!” Si, ori de cite ori vrajmasul se napustea asupra ei, il preschimba in porumbel alb si-l trimitea in lume sa poarte pacea.

Asa cum luptau alaturi, Lupul, Amena si Ain pareau a fi o singura radacina a unui neam. Una cite una nalucile se topeau in vazduh, asa cum ceata se topeste in miezul fierbinte al zilei. Daca vazu ca ii scad puterile si nu-i poate dovedi in lupta dreapta, Intunecatul, crezind ca forta le vine de la Soare, se gindi sa-i acopere fata luminoasa. O bezna rea invalui Pamintul si cumpana bataliei se apleca spre intuneric. Trei nopti grele ca un pacat, trei nopti cumplite incercara sa zdruncine credinta Pamintului in forta Luminii. Trei nopti nesfirsite ca foamea, Lupul Alb, Amena si Ain luptara fara sa vada, incercind sa-i biruie vrajmasia.

Dar in viltoarea luptei, flacaul izbi cu Palosul Scutul pe care fata il tinea in mina ridicata. Din izbitura tisni flacara unui fulger si, la lumina ei, voinicul zari bratara de la mina Amenei. Bratara sora geamana a lui!

Si atunci se intimpla minunea deplina a regasirii celor doi. Flacaul isi aminti cine este si de ce isi dorise sa se nasca pe Pamint! Isi aminti clipa in care o cioplise pe fata, de ziua in care o pierduse. Isi aminti ca este fiul Cerului si ca poarta in sine Lumina! Ain isi regasi natura sa divina si bezna incepu sa se retraga.
O singura secunda le-a fost de ajuns ca sa se regaseasca. Se priveau

– Amena de atita timp te caut!
– Si eu Ain, te astept de atita vreme!
– Ai trecut si ultima proba, Amena!, se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic sa deschida Poarta care duce catre adevarata Imparatie!
– Asadar, lupta a fost doar o proba?!
– O proba si inca o invatatura. Printii Noptii sint slujitorii Luminii. Ei apar atunci cind fiinta este pregatita sa vada. Caci intotdeauna acolo unde apare o umbra, exista in mod sigur si o mare lumina. Leacul se afla in inima Raului si fiecare batalie te face mai puternic!
Din curmatura muntilor aparu Cerbul Instelat.

– Sint Sufletul Neamului Omenesc! Impreuna cu Lupul Alb calauzim omenirea catre desavirsire. O singura taina ti-a mai ramas ascunsa: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se afla Eternitatea.

Cerbul batu cu copita in pamint Din radacina muntelui pe care se aflau se ridica spre Cer o coloana de lumina.
Axa Lumilor!!

– Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sint cele sapte chei ale curcubeului, cu care veti putea deschide pecetile portii. Trebuie sa stii, Amena, ca Poarta are sapte peceti, care se deschid cu cele sapte chei pe care le tii in mina. Iar fiecare pecete reprezinta un gind al Universului, o virtute, fara de care nimeni nu poate atinge Imparatia Cereasca.

Prima este Ordinea – care mentine frumusetea lumilor,

A doua Vointa – fara de care nu exista realizare,

A treia este Intelepciunea – fundamentul pe care se inalta Universul,

A patra este virtutea Intelegerii,

A cincea este Rabdarea,

A sasea este Adevarul – unicul scop al devenirii,

iar cea de-A saptea pecete este Miluireacoroana celor puternici.

Cind vei deschide ultima pecete, Pazitorul Pragului va va cere cuvintul de trecere.

– Si care este acest cuvint?
– Fata mea, ca si lumina, acest cuvint este in tine!
– Il stiu. Cuvintul de trecere este Iubirea!

Si numai ce rosti fata cuvintul ca totul in jur isi schimba infatisarea.

Aceasta este forta iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindeca, rodeste, inalta! Este telul si Calauza deopotriva!
– Mergeti cu bine!, le mai striga Lupul, in timp ce tinerii deschideau pecetile portii.

Dar, povestea Amenei si a lui Ain nu se incheie aici. Cind au ajuns in cerul impodobit cu riuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atit de tare, incit le-au sarbatorit intoarcerea o mie de zile si o mie de nopti. Lacrimile ingerilor s-au transformat in Roua de lumina care a cazut pe pamint transformindu- se in nestemate.

SFIRSIT
pentru un nou inceput

de Lidia Birsan

Realitatea, conform Cabala

„Am vazut o lume inversata”
(Talmudul Babilonian, Tratatul Pesachim)

Ce este realitatea? Cum o percepem noi? Exista ea fara noi, sau este o imagine creata in noi, dependenta de calitatile noastre interioare?

Pare evident—realitatea este tot ceea ce vedem in jurul nostru: case, oameni, intregul univers…. Realitatea este ceea ce putem vedea, pipai, auzi, gusta si mirosi. Aceasta este realitatea. Oare asa e?

E dimineata. Iti deschizi ochii si te intinzi. E o noua zi, soarele straluceste, si pasarelele ciripesc. Dar in adancul tau simti ca ceva nu e in regula. Te-ai trezit cu fata la cearsaf, si ultimul lucru pe care ai vrea sa il faci este sa te ridici din pat. Dar iti aduci aminte ca ieri a fost o zi perfecta; ai stiut ca va fi o zi minunata din momentul in care te-ai trezit si ai stralucit toata ziua.. Si azi, nici macar nu vrei sa te dai jos din pat.

Deci ce anume s-a schimbat de fapt? S-a schimbat realitatea? Sau tu te-ai schimbat?

Conform Cabalei, imaginea lumii asa cum o stim noi, de fapt, este inexistenta. “Lumea” este un fenomen simtit de fiintele umane. Ea reflecta nivelul pana la care calitatile unei persoane se potrivesc cu calitatea fortei abstracte din afara sa, forta Naturii.

Asadar ce este aceasta forta a Naturii care ne inconjoara? Cabalistii o descriu ca pe acea insusire a iubirii si daruirii absolute. Mai mult decat atat, ei explica ca gradul de echivalenta intre insusirile omului si insusirea Naturii este ceea ce omul percepe ca fiind “lumea”..

Ce inseamna aceasta? Haideti sa folosim un receptor radio pentru a demonstra. Statiile radio transmit in continuu, dar noi auzim emisiunile lor numai atunci cand fixam radioul pe o anumita frecventa. Cum anume “prinde” aparatul de radio emisiunea? Genereaza o frecventa interna care este identica cu undele de sunet care se propaga prin aerul din exteriorul sau. Astfel, receptorul radio “a prins” emisiunea numai dupa ce si-a modificat frecventa interna, dar undele de sunet au fost acolo tot timpul.

Cabalistii arata faptul ca noi percepem realitatea din afara noastra in acelasi fel – in concordanta cu “frecventa” pe care o generam inauntrul nostru.

Cu alte cuvinte, realitatea inconjuratoare este complet dependenta de calitatile noastre interioare. Asadar, numai noi o putem modifica.

Viata persoanei este in interiorul sau

Pentru a putea intelege felul in care percepem noi realitatea, haideti sa ne imaginam omul ca pe o cutie inchisa cu cinci “gauri”: ochi, urechi, nas, gura si maini. Aceste organe reprezinta cele cinci simturi ale noastre: vazul, auzul, mirosul, gustul si pipaitul. Percepem realitatea prin aceste cinci simturi. Variatatea de tonalitati pe care le putem auzi, imagini pe care le putem vedea si asa mai departe, este complet dependenta de perceptia simturilor noastre.

De exemplu, haideti sa privim putin cum functioneaza sistemul nostru auditiv. Mai intai, undele de sunet ajung langa timpan si provoaca vibratia acestuia. Vibratiile timpanului misca oasele din urechea medie, si ca urmare a acestui fapt sunt trimise semnale catre creier. Creierul, apoi, traduce undele de sunet in sunete sau voci. In acest fel auzim noi. Cu alte cuvinte, intregul proces auditiv are loc inauntrul nostru. Toate celelalte simturi ale noastre functioneaza in acelasi fel.

Semnalele care ajung la noi prin toate simturile noastre merg la centrul de control al creierului. Acolo, informatia nou sosita este comparata cu informatia existenta in memoria noastra.

Bazandu-se pe aceasta comparatie, creierul nostru reproduce o imagine a unei lumi care pare sa existe „in fata” noastra. Acest proces creaza sentimentul ca traim intr-un anume „loc”, chiar daca acel loc este, de fapt, inauntrul nostru.

Deci ce anume percepem noi cu adevarat? Doar reactia noastra interna la stimuli externi – nu ceea ce e de fapt in afara. Noi suntem „inchisi in cutia noastra”, asadar nu putem spune cu adevarat ce e afara.

Imaginile noastre despre realitate, asadar, rezulta din structura simturilor noastre si din informatia existenta in creierele noastre. Cu ani in urma, stiinta descoperea ca prin stimularea electrica a creierului uman ne putea determina sa credem ca suntem intr-un anumit loc sau situatie.

De fapt, cercetatorii naturii stiu ca diferitele creaturi percep lumea diferit. Abilitatea unei pisici de a vedea prin intuneric este de sase ori mai mare ca a noastra. Simtul auzului la caine este mult mai ascutit si mai sensibil decat al nostru – cainii pot auzi sunete obisnuite cu mult inainte ca oamenii sa le auda. Ochiul uman este reglat intr-un spectru care variaza intre mov si rosu. De aceea nu putem vedea unde mai scurte decat mov, ca de exemplu ultravioletele. Totusi, albinele sunt capabile sa perceapa radiatiile ultraviolete si sa le foloseasca pentru a localiza diferitele tipuri de flori.

Asemenea exemple arata cu usurinta faptul ca daca oamenii ar avea alte simturi, ar percepe o cu totul alta imagine a realitatii.

Totul a fost un vis

Cabalistii ne explica faptul ca omul poate percepe realitatea pe doua niveluri, si amandoua sunt complet influentate de calitati interioare:

La primul nivel, insusirea interioara a fiintei umane este „egoismul”, care este opus insusirii Naturii. Aceasta insusire a egoismului, pe care o posedam in prezent, ne face sa ne simtim separati de altii, si chiar ne incurajeaza sa ne detasam de ceilalti. Egoismul este de asemenea ratiunea pentru care imaginea noastra asupra realitatii este una a razboiului, luptei, saraciei si coruptiei.

Totusi, cu timpul experienta noastra de viata ne determina sa ne dam seama ca perceptia egoista nu ne aduce satisfactie adevarata, de vreme ce nu ne poate provoca placere de durata.

La cel de-al doilea nivel, mai inalt, insusirea noastra interioara este iubirea si daruirea absoluta – la fel ca si insusirea fortei Naturii. Cei care percep lumea in acest fel pot vedea cum toti oamenii functioneaza ca partile unui sistem, actionand cu reciprocitate si creind un cerc de nesfarsita placere.

Comform Cabalei, existenta noastra la primul nivel este doar o faza prin care trecem, si toata ratiunea acestei etape este de a ne permite sa ne schimbam in mod independent perceptia asupra realitatii. Cabalistii, care au invatat cum sa isi schimbe perceptia, definesc existenta noastra actuala ca fiind „viata imaginara” sau „realitatea imaginara”.

Prin contrast, ei denumesc existenta corectata, intreaga si perfecta – „viata adevarata” sau „adevarata realitate”.. Cand isi amintesc de perceptiile lor anterioare egoiste, acestia le descriu ca pe un vis, spunand: „eram ca acei oameni care visau” (Psalmul 126:1)

Asta inseamna ca in acest moment adevarata realitate este ascunsa de noi. Nu o simtim deoarece noi ne percepem pe noi si lumea, in concordanta cu insusirile noastre interne, care sunt egoiste acum.

In acest moment, nu simtim ca toti oamenii sunt conectati ca fiind unul, pentru ca noi respingem o asemenea relatie. Dorinta egoista imprimata in noi nu este interesata in asemenea conexiuni, si acesta este motivul pentru care nu ne lasa sa vedem adevarata imagine a realitatii.

Daca am inversa egoismul nostru cu insusirea Naturii – iubire si daruire – am simti si am percepe cu totul alte lucruri in jurul nostru pe care inainte nu le-am observat.

Mai mult decat atat, tot ceea ce vedeam inainte va arata cu totul altfel – intreg, etern si avand un scop.

Aceasta este semnificatia pe care o dau Cabalistii, versului „Am vazut o lume inversata” (Talmudul Babilonian, Tratatul Pesachim).

Gusta si vezi

Intelepciunea Cabalei ne invata ca scopul nostru in viata este acela de a ne ridica in mod independent din existenta noastra prezenta si limitata la existenta adevarata si eterna.

Cum facem asta? Singura cale de eliberare de perceptia egoista este de a lua contact cu realitatea care exista in afara acesteia. Pentru a face asta, avem nevoie de carti autentice despre Cabala, pentru ca ele au fost scrise de acei care au descoperit adevarata imagine a realitatii. In cartile lor, Cabalistii ne povestesc despre realitatea perfecta, care este, de fapt, chiar langa noi. Avem nevoie doar sa ne schimbam frecventele interne pentru „a putea prinde emisiunea”.

Pe masura ce persoana citeste despre adevarata realitate, ceata se ridica treptat de pe simturile sale si incepe sa simta realitatea. De fapt, Cabalistii ne explica faptul ca nu prin intelegerea textului ne schimbam insusirile. Chiar daca o persoana nu intelege ce citeste, dorinta lui de a intelege ii schimba perceptia.

„Chiar daca nu inteleg ceea ce invata, prin dorul si marea dorinta de a intelege ceea ce invata, aprind in persoana lor luminile care inconjoara sufletul…. In acest fel, chiar daca persoana nu are „vasele”, atunci cand se angajeaza in aceasta intelepciune si mentioneaza numele luminilor si ale vaselor legate de sufletul sau, acestea imediat lumineaza inauntrul sau intr-o oarecare masura…”

Baal HaSulam, ”Introducere in Talmudul Eser Sefirot”

Diferenta dintre senzatia actuala a vietii si cea pe care am putea sa o obtinem este imensa. Ca sa o poata descrie intr-o oarecare masura, Cartea Zohar o compara cu diferenta dintre lumina subtire a unei lumanari si o lumina infinita, sau cu aceea dintre un graunte de nisip comparat cu lumea intreaga. Totusi, daca vrei sa sti cu adevarat ce inseamna, Cabalistii iti recomanda sa descoperi tu insuti.

„Gusta si vezi ca Domnul este bun”

Psalmii 34:8