A fost odata ca niciodată o stea …

Deschide-te suflete si zboara, inalta-ti aripile dincolo de norii cenusii ce acopera acum orizontul si zbori mai departe, acolo de unde a inceput timpul, acolo unde inca intunericul n-a patruns niciodata, inainte de a se fi nascut lumea si omul, acolo unde totul este intact si nimicul e plin de sensuri ascunse.  Soarbe din apa sacra a neinceputurilor, umple-te de lumina, ca sa poti sa te intorci pe pamant si sa imprastii intunericul care exista. Tu care, spre deosebire de alte suflete, n-ai uitat unde e adevarata Casa, inchide ochii si intoarce-te ca sa aduci si altora lumina. Aripile nu pot cuprinde, nu pot tine aceasta frumusete care izvoraste din lumina vesnicului Rasarit. Vino, intoarce-te si cauta in adancuri semintele adevarului, stropii de frumusete care pot exista pe pamant.

A fost odata ca niciodata o stea. Cand mintea Creatorului i-a dat nastere, i-a trasat un destin mai aparte. A trimis-o sa se nasca  pe pamant ca o scanteie intr-o inima umana. Astfel ca, inainte  ca steaua sa se poata bucura de imensitatea cerului, sa straluceasca fericita luminand intunericul noptii, a ajuns un graunte de lumina intr-o inima umana, ca o pecete pusa spre aducere-aminte. Tanjind mereu spre inaltul de care nu a apucat sa se bucure, noaptea steluta era nelinistita si starea ei tinea inima treaza, o facea sa-si doreasca sa iasa afara si sa contemple cerul instelat, unde se aflau, nestiutoare, surorile ei.

“De ce ma simt asa de straina pe pamant?” , se intreba mintea, iar steaua, care stia raspunsul, tacea de frica sa nu fie izgonita din lacasul ei cald si primitor. Nu stia cum sunt obiceiurile pe pamant si cum sunt oamenii, asa ca se temea sa nu i se descopere originea straina si sa fie izgonita undeva in lumea rece si neprimitoare, unde lumina ei sfioasa ar fi fost curand innabusita.

Steaua se simtea destul de bine in aceasta fiinta care-i era casa. Gandea prin mintea ei, vedea lumea prin ochii ei, o simtea prin inima, o gusta si o inspira prin gura si nari. Asa ca prinse drag de aceasta pe care nu a vazut-o niciodata din exterior, ci o cunostea cel mai bine dinauntru. O vedea doar cand aceasta se uita in oglinda si in ochii ei se vedea pe sine, scanteie luminoasa plina de o bucurie tainica.

Simtea mereu o foame de existenta, de oameni, de emotii si sentimente. Oamenii  i se  pareau cel mai adanc mister posibil. Fiecare era ca o carte plina de taine, dar incuiata cu lacate grele. Noaptea, auzea inimile oamenilor batand, pregatindu-si visele si sperantele pentru o noua zi.

Oamenii alearga din loc in loc, fara odihna, desi se plang ca sunt obositi, cauta ceva ce nici ei nu stiu, pentru ca, oricat ar avea, nu le ajunge, se plang de singuratate, dar se cearta mereu cu cei apropiati, si vorbesc intruna pentru ca le e o groaza teribila de tacere, pentru ca e un crampei din marea Tacere de dincolo de viata, tacere in care se sting  toate sperantele precum culorile se resorb in negrul absolut.

Insa oamenii, pe langa toate, sunt foarte naivi si nestiutori. Ei cred ca, daca nu vorbesc despre ei, nimeni nu poate sa-i cunoasca, si raman straini chiar si fata de ei insisi, pentru ca ei nu accepta decat acea cunoastere care sa-i puna intr-o lumina buna, sa le scoata la iveala calitati pe care ar vrea sa le aiba si sa ascunda defectele de care ar vrea sa uite, pentru ca le e foarte rusine.  Ei cred, in ignoranta lor, ca doar cuvintele vorbesc. Omul insa este o opera de arta prin care Dumnezeu se exprima, si orice opera de arta vorbeste despre sine si despre creatorul ei. Fiinta umana este cea mai complexa opera, insa este cea mai graitoare. Ochii vorbesc cel mai mult, lumina sau umbrele din ei, in miscarea lor jucausa sau mohorata aduc o intelegere mai adanca  decat a cuvintelor. Apoi pasii, vocea, bataile inimii, miscarile corpului starnesc ecouri muzicale ce transmit mai mult si mai complex. Zambetul, fata, fiecare miscare sunt tot vorbe care insa nu mint niciodata.

Urechile aud cuvintele, dar pentru a fi intelese pe deplin, mintea le duce  mai departe spre inima, si acolo se centralizeaza toate intelesurile.

Exista un grai mut, doar al inimii, o limba care e sinteza tuturor sunetelor, formelor, culorilor, a tuturor perceptiilor. Acest grai este universal. Astfel, tot ce ochii vad sau urechea aude: oamenii, framantarea animalelor, soaptele vantului, totul  ajunge in inima si-i vorbeste. Astel cunoaste inima si aceasta cunoastere este instantanee. Cateodata e ca o muzica in  care se contopesc toate glasurile, suspinele, dorurile, urile, altadata sunt cuvintele clare, cuvinte pline de intelepciune, iar alteori este doar o tacere care cuprinde in ea toate intelesurile.

Daca oamenii ar invata sa vorbeasca acesta limba ar intelege totul. Ca s-o inveti trebuie sa ai rabdare sa asculti fiecare sunet ce rasuna in jurul tau, si sa ramai ascultand ecourile pe care acel sunet le declanseaza in univers din ce in ce mai slabe sau din ce in ce mai puternice, sa-l asculti pana se stinge, si apoi sa vezi efectele pe care le-a declansat pe pamant.

Sunt lucruri pe lume care pot fi intelese si de mintea rationala, dar sunt lucruri care nu pot fi intelese pe deplin decat de inima care cunoaste acest limbaj. Mai ales iubirea nu o poti intelege daca vrei s-o studiezi cu mintea. Cautand explicatii, analizand la rece, gasesti doar paradoxuri. Poate ca e menit sa nu intelegem iubirea niciodata, dar ascultand cu inima cantecul iubirii care rasuna pretutindeni in lume, ii putem intelege macar rolul in Univers.

Iubirea e imboldul care te trezeste mereu spre altceva, spre un alt drum, spre descoperirea unui alt eu insumi. Ea e cheia care deschide o poarta spre necunoscut sau spre o aprofundare a cunoscutului. Legea karmei explica de ce fiintele sunt atrase unele de altele. Dar, intr-un fel, nimic nu e fixat, nu are cum fi.  Exista o multitudine de posibilitati, din care tu alegi una care va genera o noua rearanjare a cailor, a legaturilor, a posibilitatilor.  Este un joc divin al vietii, jocul providentei nu al hazardului, pentru ca nimic nu este intamplator pe acest pamant. Acest joc al constientizarii, al alegerilor multiple constiente sau nu, datorate ratiunii sau altor tendinte mai mult sau mai putin instinctuale, are ca suport si motivatie iubirea, energia misterioasa a dorintei care atrage fiintele mereu sa caute desavarsirea.

Sursa – Internet, autor necunoscut

3 thoughts on “A fost odata ca niciodată o stea …

  1. O postare minunata a unui spirit minunat. Greu de inteles pentru unii, in constienta deja pentru altii.
    Spiritul tau vrea sa comunice si sa transmita.
    Pentru aceasta, insa, nu ai nevoie de postari, este suficient sa intri in Inima si sa formulezi intentia, totul se va face dupa voia TA. Caci TU este EL !

    Apreciază

    • „Tu suflet minunat, spre deosebire de alte suflete, n-ai uitat unde e adevarata Casa, inchide ochii si intoarce-te ca sa aduci si altora lumina.”
      Multumesc!
      Fiecare dintre noi suntem El, minunati in inima noastra Divina!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s