TRATARE versus VINDECARE IV (DEVENIREA, fragment)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.

Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

Medicul tratează, bolnavul se vindecă. Dacă crede cu adevărat în el și în forțele lui, și nu doar afirmă că vrea. E o mică nuanță subtilă.

Binețe, dragă cititorule!

Ca medic, mi-am pus de multe ori problema cum aș putea să-i ajut cu adevărat pe oamenii care îmi cer ajutorul.

Am văzut că medicamentele nu vindecă, ele estompează simptomele.
Am văzut că diminuarea simptomelor nu înseamnă vindecare. Mi-am dat seama că ele, semnele, simptomele, rămân latente și găsesc o altă cale de a ieși la suprafață.
Am văzut pe pielea mea că operațiile nu rezolvă o problemă; ea rămâne acolo și se manifestă în aceeași zonă, chiar dacă organul nu mai există.
Cum să-i ajut pe oameni? Majoritatea celor cu probleme știu doar că trebuie să ia medicamente, iar în unele cazuri sunt informați că vor avea de făcut acest lucru pentru tot restul vieții lor.
Așa au început căutările mele.
Mai întâi am realizat că neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării.
Oamenii preferă ca alții să-și asume responsabilitatea pentru tot ce ține de ei, așteptând ca, pentru o sumă de bani, medicul, psihologul sau alt terapeut să le spună pas cu pas ce anume vor avea de făcut de acum încolo. A devenit o modă să prescrii cearșafuri întregi de medicamente, iar oamenii să meargă cuminți să și le cumpere, să le ia zilnic, chiar dacă efectele secundare și reacțiile adverse îi îmbolnăvesc și mai tare.
„Știe doctorul mai bine!”, aud mai des decât aș dori.
Nu, medicul nu are de unde să știe cum se potrivește un medicament, o substanță chimică, cu chimia corpului tău. Tu ești cel care observi lucrurile astea, iar dacă doctorul îți spune „da de unde, ți se pare, ia-l mai departe!”, iar tu faci asta și nu îți cauți alt medic, că doar e dreptul tău, devii răspunzătorul direct al consecințelor viitoare. În fond, nimeni nu poate deveni stăpân pe corpul tău, pe viața, traiul și sănătatea ta, fără ca tu să-i permiți acest lucru. Este ca și cum cineva vine în casa ta, în care locuiești de mult timp, și îți zice cum să-ți așezi lucrurile, ce să scoți afară, ce să aduci în plus, iar tu asiști fără comentarii. Cine îi permite, nu tu?
Sigur, au existat și există persoane și instituții care au sesizat oportunitatea de a obține și altfel de beneficii, profitând de naivitatea, încrederea și disperarea oamenilor care și-au pierdut starea de bine și s-au îmbolnăvit. Așa încât, deja face parte din sistem să le spui oamenilor că au nevoie de ajutor și că ei nu se pot descurca singuri.
Și eu am făcut parte din această categorie, doar fac parte din societate. Doar că, datorită vârstei, am putut vedea în copilărie alte tipuri de tratamente care aveau randament extraordinar.
Facultatea de medicină m-a învățat multe lucruri, dar este meritul profesorilor și a asistenților pe care i-am avut de a mă învăța să pun accentul pe factorul uman.
Pacientul nu era dor un simplu ins; era un om despre care trebuia să știm totul în discuțiile despre antecedentele heredo-colaterale, altfel… la toamnă! Omul trebuia să aibă un nume atunci când vorbeam despre cazul lui, despre diagnostic diferențial sau tratamente.
Am fost învățați să gândim, să ne folosim logica.

Când administrezi anumite substanțe în urgențe, și nu altele; când pui perfuzie și când nu; ni s-a atras atenția de nenumărate ori că valorile analizelor medicale sunt ORIENTATIVE pentru a ști ce strategie să abordăm în munca cu pacientul. Ni s-a subliniat până la saturație că valorile analizelor se modifică odată cu vârsta, că doar la 60-70 ani nu putem avea aceeași tensiune sau colesterolul, sau mai știu eu ce, ca în copilărie sau ca la 20 de ani. Iar un diagnostic nu se pune decât după ce îi repeți analizele de câteva ori, în condiții și momente diferite, pentru a se vedea dacă nu cumva e doar o reacție a corpului la ceva de moment.
Ni s-a insuflat ideea de a lucra cu omul, cu stilul lui de viață, și de a-l implica în schimbarea obiceiurilor nesănătoase. Medicamentele erau doar pe perioade determinate, până ce pacientul își recăpăta controlul asupra vieții lui proprii. Se insista pe regim alimentar și de viață, discutat și pus la punct ÎMPREUNĂ cu pacientul.
Lucrurile s-au schimbat. Studenții la medicină vorbesc despre „cazuri”, elementul uman se estompează din ce în ce mai mult pe măsură ce vechea generație de medici iese la pensie, iar „protocolul” a devenit cuvântul de ordine când vine vorba despre tratamente.
Intervalul de valori normale ale analizelor se restrânge pe an ce trece, deși unitățile de măsură au rămas aceleași, iar oamenii nu s-au transformat, peste noapte, în mutanți, sunt aceiași.
Acum, dacă o persoană de 60 de ani are tensiunea arterială 90/150 mm Hg, este deja luată în evidență cu hipertensiune arterială, și i se prescriu minim 2-3 medicamente pentru aceeași boală, care au același efect.
Mai demult, valorile considerate normale ale glicemiei (zahărului din sânge) erau între 80 și 120 mg/dl, dar am fost „avertizați!” că 121 sau 130 nu înseamnă diabet, ci înseamnă doar să-l mai chem pe acel om încă o dată peste o săptămână, să-i spun ce să nu mănânce în această perioadă, și ce să nu mănânce cu 24 de ore înainte de analiză. Abia dacă a treia oară ieșeau valori mult peste cele considerate normale, se lua hotărâre legată de tratament: regim alimentar sau/și tratament medicamentos. Insulina se administra doar la valori peste 450-500 mg/dl, pe o perioadă determinată, sub observație. Acum, toate acestea sunt învechite.
Studenții sunt învățați ca la orice valoare crescută de analize să prescrie medicamente. Sigur, ei sunt convinși că fac bine ce fac, nu au nicio vină, doar așa li se spune.
Și uite așa, încet-încet, nimeni nu se mai gândește de ce într-un prezent în care medicina evoluează cu pași repezi, iar medicamentele și farmaciile au „explodat” ca număr, oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi, bolile sunt din ce în ce mai frecvente, iar numărul celor care mor este din ce în ce mai mare. Nu ar trebui ca modernizarea medicinei să ducă la scăderea cazurilor de boală și la eradicarea multor boli?
Într-o societate în care diagnosticul de cancer cu metastaze a ajuns să fie pus la ecografie (!!!), fără alte investigații suplimentare pentru confirmare sau infirmare, care acceptă ca un copil vesel și neastâmpărat să fie diagnosticat cu tot felul de boli doar pentru că îndrăznește să fie altfel decât ceilalți, unde oamenii sunt „amenințați” de către medici că dacă nu le urmează sfatul vor muri în 3 luni (sau altă perioadă), sau unde „sănătatea” a devenit un cuvânt demodat sau variantă a lui „nu s-a descoperit încă boala”, oamenii sunt cei care poartă vina dezintegrării lor.

Oamenii sunt cei care au cedat controlul asupra vieții și stării de bine altora, străini de ei,  pe care îi consideră mai buni, mai experți în existența lor zilnică. Medicii fac ceea ce știu ei mai bine, nu intenționează să facă rău. Așa au învățat, așa aplică.
Dar tu, omule, de ce crezi că eu, medic, aș ști mai bine decât tine cât mai ai de trăit? Nu ești mulțumit, du-te în altă parte, mai cere alte păreri; e dreptul tău și îndatorirea pe care o ai față de viața ta.
Așa cum am spus, neimplicarea omului în propria lui viață, în boala lui, în vindecarea lui, este principala cauză a nevindecării. Pentru că tu, omule, până să ajungi să iei medicamente, iei hotărârea că propriul corp e „rău și obraznic” și că trebuie dus la „mecanic” pentru revizuiri tehnice.
Doar că ai uitat un factor important: nu ești un robot care să aibă doar un corp fizic!!! Mai ai și alte aspecte care îți influențează această parte fizică, corpul tău. Este vorba despre psihic, care e influențat de emoțional, care se hrănește după chipul și asemănarea sufletului tău, a spiritului, a esenței tale divine. Dacă uiți acest „mic” amănunt și nu tratezi decât locul unde totul iese la suprafață – corpul – nu te vei vindeca niciodată.
Iar sufletul, esența ta divină, nu pot fi tratate și vindecate cu medicamente. Ele sunt apanajul tău, aici tu ești medicul pentru că tu îți cunoști trăirile, emoțiile, reacțiile.
Am văzut, deci, că doar cei care se implică în propria refacere ajung să învingă boli considerate permanente.

Eh, și aici a început adevărata muncă a mea ca medic, dar mai ales ca om-terapeut. De ce? Pentru că numărul celor dispuși să se implice în propria tratare și apoi vindecare este foarte mic în comparație cu numărul total al bolnavilor. Cu toții afirmă sus și tare că vor să se facă bine, desigur! DAR….. și încep condițiile, puse tot de ei. La fiecare argument adus de mine de ce și cum se pot face bine, mi se aduc zece contra-argumente de ce ei nu se vor face bine, nedându-și seama că, de fapt, își apără cu îndârjire „bunul” lor, boala.

Acesta este cel mai greu aspect al muncii cu un om bolnav: să-l convingi că trebuie să facă o schimbare radicală în sistemul de gândire, în rutina zilnică, în traiul lui, și că nu se pot vindeca în aceleași condiții care l-au îmbolnăvit. Rezistența este, de multe ori, atât de mare, „zidurile” construite de frici, furii, frustrări, au ajuns atât de groase încât, de prea multe ori, se alege varianta cea mai comodă, care duce la blocaje și la moarte. Pentru că schimbarea este grea, e deranjantă pentru rutina cu care omul s-a obișnuit, ia timp, te împiedică să zaci și te pune la muncă, te scoate din lâncezeala în care te-ai complăcut și aduce acțiune în viață.
Abia când îți depășești comoditatea încep să apară efectele benefice.

Dar, mai este un hop de trecut pe drumul vindecării: trebuie eliminate blocajele energetice dar și boala/bolile.
Eliminarea bolilor din organism aduce cu sine simptome neplăcute; doar nu te aștepți ca un  medicament sau vreo procedură, să „topească” boala instant, nu? Organele trebuie refăcute, dar mai întâi se elimină celulele bolnave. Cum? Prin dureri, sângerări, puroi, etc. Adică exact pentru ce dai fuga repede la medic. Organele se refac singure, că doar nu am evoluat atâtea miliarde de ani pentru a muri acum, pentru că așa ne spune nu știu ce știință!
Eliminarea bolii și simptomele neplăcute sunt un alt punct vulnerabil al vindecării, pe care mulți nu reușesc să-l treacă. Pur și simplu nu cred în ei. Nu au credința că pot, că organismul lor poate.
Celulele, organele, sunt „animate”, întreținute în viață de curenți de joasă frecvență de vibrație, care circulă peste tot în corp. Organele comunică între ele, iar dacă nu o mai fac, apare boala.
Acesta este blocajul energetic. Pentru vindecare, trebuie înlăturat acest blocaj. Iar pentru asta nu mai este suficient ceea ce știi, ci e nevoie de cunoaștere la alt nivel, cu mult mai subtil decât cel fizic. Și uite așa începe căutarea spirituală, fiecare având propriul drum, în funcție de ceea ce rezonează cu matricea fiecăruia.
Pe măsură ce se deblochează și se înlătură toate piedicile, nivelul vibrațional devine din ce în ce mai curat, mai rafinat, mai subtil. Și fiecare din aceste etape rezonează cu o anumită treaptă de cunoaștere, pentru că fiecare nivel vibrațional își are propriile drumuri spre vârf.
Ridicarea vibrației prin cunoașterea proprie duce la eliminarea tuturor blocajelor din corp, acestea fiind vindecările normale, naturale, în conformitate cu „munca” depusă de fiecare pentru schimbare.
Aici apare o altă tentație: aceea ca omul să se „îndrăgostească” de curente spirituale, de rituri, ritualuri, de diferiți maeștri pe care nu-i mai iau ca pe îndrumători ci ajung să îi idolatrizeze și să le admire capacitățile, uitând să se mai concentreze pe ei înșiși și pe schimbarea lor. Menținerea identității spirituale este o probă destul de grea, atât timp cât ispita asemănării cu alții și a idolatriei este foarte mare.
Abia când treci toate aceste hop-uri, ajungi să te regăsești pe tine și să înțelegi că boala a avut rolul de a te avertiza că ai luat-o pe drumuri greșite pentru tine, străine de evoluția ta, de devenirea ta.
Iar din acel moment TU devii stăpânul propriei tale vieți, și spectrul oricărei boli va avea doar rolul de barometru; atunci vei ști să vorbești cu tine, să vezi ce nu ai făcut în conformitate cu nivelul tău vibrațional, și să faci corecturile de rigoare.

Acesta este stadiul de trăire în armonie cu tine însuți.

Iar dacă la fiecare 7 ani organismul nostru se regenerează integral, cine ne poate opri să trăim atât cât vrem?

Indiferent de calea aleasă, tu ești cel în mâna căruia stă vindecarea.

Și, dragii mei, nu aș fi putut să vă povestesc toate acestea și să vă ajut pe cei care m-ați căutat ca medic, dacă…nu aș fi aplicat eu, în primul rând, toate acestea!
Nu-ți pot cere ție să fii altfel, dacă eu nu aș fi făcut la fel.
Nu ți-aș putea sugera să zbori dacă eu nu aș fi cunoscut bucuria zborului.
Nu ți-aș putea vorbi despre schimbare pentru vindecare, dacă nu aș fi trecut și eu prin „purgatoriul” schimbării, prin bucuria regăsirii de mine. Prin DEVENIREA de eu însămi!
Iar dacă eu am putut, te anunț oficial că oricine poate. Asta am vrut să-ți spun.
Totul e să vrei să te regăsești pe tine, și îți garantez că meriți efortul!
Încearcă! Ce ai de pierdut?
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
joi, 05 martie 2015, Arad

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s