Arhive etichetă | spiritualitate

Rugăciunea războinicului

Sunt ceea ce sunt.

Am încredere în frumuseţea din mine.

Creez încredere.

În blândeţe, am forţă.

În tăcere, păşesc împreună cu zeii.

În pace, mă înţeleg pe mine şi înţeleg lumea.

În conflict, mă îndepărtez.

În detaşare, sunt liber.

Prin respect pentru toate lucrurile vii, mă respect pe mine însumi.

Prin dăruire, respect curajul din mine.

Prin veşnicie, am compasiune pentru natura tuturor lucrurilor.

Prin dragoste, accept necondiţionat evoluţia celorlalţi.

În libertate, am putere.

În individualitatea mea, îl exprim pe Dumnezeul-Forţă din sinea mea.

Slujind, ofer ceea ce am devenit.

Sunt ceea ce sunt: Etern, Nemuritor, Universal şi Infinit.

Aşa este! Amin!

Stuart Wilde

Reclame

Timpul…

Timp de necuprins,

Fixat între minte şi vis …

Mă faci să stau în nemişcare

Întrebându-mă: Exist? Visez? Sunt … eu… oare?

Ne măsurăm viaţa, trăirile, bucuria şi tristeţea, împlinirea-neîmplinirea prin… TIMP. Avem conştiinţa existenţei prin amintiri, a ceea ce suntem noi înşine prin … Timp.

„M-am născut la data de…”, „am atâţia ani”, „îmi amintesc că atunci când te-am întâlnit era…”

Da, Era Timp pentru toate, Atunci, Cândva… dacă este să priveşti în urmă. Pentru că, măsurând trecerea noastră prin viaţă, măsurăm ce s-a … scurs şi raportăm la ce a mai… rămas. Dar, oare, dacă nu ar exista acest etalon al trecerii/ scurgerii/ al lui … A Fost în minte, nu am fi etern în clipa de Acum? Bucurându-ne de fiecare moment al lui A FI, fără regrete şi aşteptări?

„Am visat minunat azi noapte. Totul era atât de real… „

Realitatea este şi ea legată de timp, deşi ne-o „stabilim” singuri. Azi noapte… era noapte şi, categoric, am visat. Raportarea în timp a visului trăit, este singura dovadă că… am visat. Renunţând la timp şi spaţiu, am spune că am trăit minunat ceea ce … am visat.

Albert Einstein spunea: „Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp”… şi „Realitatea este o iluzie, însă una foarte persistentă”. Odată creată realitatea, ea există prin sine însăşi, aşa cum Divinitatea se inspiră şi expiră pe sine, experimentându-se mereu, prin noi.

„Priviţi adânc în propria voastră fiinţă şi veţi înţelege realitatea mai bine”, mai spune cel ce a realizat mult discutatul experiment Philadelphia. Oare de ce? Pentru că Timpul este pentru fiecare altul, este Timp pentru toate atunci când în suflet eşti liniştit, mulţumit şi fericit. Iubirea anulează timpul. Nu la fel se întâmplă pentru oamenii plini de gânduri, aşteptări şi angoase. Nevoia lor permanentă de a se lămuri, de a se găsi pe ei – de fapt -, face ca timpul să curgă nebuneşte. Frica te duce spre moarte, ea provoacă degradare.

Vă povestesc acum o întâmplare reală, petrecută acum câţiva ani în Bucureşti. Am ajuns foarte târziu în Gara de Nord şi ne-am deplasat apoi spre Otopeni. Fiind noapte, drumul nu a fost foarte aglomerat, totuşi l-am parcurs în mai bine de o oră. A doua zi dimineaţă, trebuia să prind primul tren înapoi spre casă. Aveam la dispoziţie 40 de minute. Teoretic, nu aveam cum să ajung. Traficul era mult mai aglomerat decât seara … Şi totuşi, urcându-mă în autobuz l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute şi m-am lăsat în Voia Sa. Aşa a fost! Am prins trenul la „mustaţă” şi am mulţumit divinităţii pentru dovada ce mi-a dat-o pentru a-mi arăta că Există,  iar Credinţa poate înfăptui miracole…

„Oamenii obişnuiţi caută să-şi petreacă timpul, cei de talent să-l întrebuinţeze”, spunea Arthur Schopenhauer. Oamenii obişnuiţi sunt cei care trăiesc mecanic, fiecare zi a lor seamănă uimitor de bine cu precedenta. Sunt oamenii care îşi „irosesc timpul” vegetând din punct de vedere spiritual şi sentimental. Oamenii de talent sunt foarte numeroşi. În primul rând sunt toţi/ toate cei/ cele ce pun dragoste în tot ceea ce fac, indiferent că este vorba despre pregatirea mesei sau de compunerea unei poezii. Aceşti oameni fac lucrurile să meargă, se implică detaşat atunci când apare o problemă. Ei sunt cei ce meditează, deşi nimeni nu i-a învăţat – poate – cum să o facă. Sunt proprii lor maeştrii, pentru că găsesc în viaţă învăţătura şi bucuria. Ei „pun suflet”… şi aduc, prin gesturi mărunte, lumină în sufletului semenilor săi. Ei ne amintesc de Iubire …

Cel mai „interesant” este că, acum când suntem în prag de mare schimbare, toată lumea strigă: Timpul s-a accelerat! Fără îndoială, este adevărat. Oamenii de ştiinţă au adus dovezi de necontestat în acest sens. Dar, timpul schimbat este un adevăr măsurabil cu mijloacele pe care le avem… noi restul îl măsurăm exact aşa cum îl percepem.

„Pendula arată clipa, dar cine arată veşnicia ?”, Walt Withman.

Veşnicia îşi are existenţa prin noi. Noi suntem Timpul Etern… „Timpul este substanţa din care sunt făcut”, spune Jorge Luis Borges. Gândiţi-vă că, sunt momente în viaţă în care într-o fracţiune de secundă toată existenţa noastră apare. Şi tot într-o clipă „vezi” ceea ce va să fie. Aici, în noi, în suflet… este veşnicia.

Avem, deci, Timp destul … o eternitate …

A venit timpul…

Bună dimineaţa, dragii mei!

Bine, bine veţi replica, de unde până unde dimineaţă? Postarea a apărut la prânz…

De acord, atunci, Deşteptarea!

Se pare că într-adevăr „vremurile”, viaţa, Noi ne schimbăm. Semnalele au început de mult, de fapt, au început pentru fiecare atunci când a fost timpul… Net-ul abundă de informaţii despre „noul puls” sau New Age. Numai că eu cred că nu este nimic nou în nimic. Este aceeaşi realitate, cu o altă vibraţie, pe care i-o aducem noi, cei ce primim acum „dreptul” de a merge mai departe.

Aseară reciteam cartea lui Elisabeth Haich,  „Iniţierea”. Eu cred că este, alături de „Viaţa şi învăţăturile maeştrilor spirituali”, o carte de căpătâi. Aproape de final, în ultimele pagini, scriitoarea are revelaţia vieţii, şi descrie viaţa trăită de noi ca fiind o proiecţie a Sinelui Etern în materie. Sinele, mereu în legătură cu Divinitatea se proiectează pe El Însuşi. Mi se pare că aceasta este cheia prin care putem realiza adevărul. Căutarea noastră continuă duce înapoi la Noi Înşine, Divini şi fără moarte.

Toate întrebările, toate căutările sunt în noi. Ne este frică de 2012? Nu cred. Pentru că am proiectat exact imaginea ce ne-a convenit mai mult, pe care am ales-o. Numai că drumul are însemnătatea lui… şi nu o oarecare însemnătate. Am încercat de-a lungul multor vieţi să ne găsim pe noi, cei reali dar nu materiali. Singurul scop al drumului în noi/ către noi a fost să eliminăm teama şi să descoperim dragostea Divina. Gânduţi-vă, tot timpul suntem bombardaţi cu ştiri care provoacă frică … oare de ce? Când am revenit oarecum cu „picioarele” pe pământ, o altă temă alarmistă ne trimite înapoi, spre „crunta realitate”.

Unde eşti tu Fiinţa de Lumină, ce-ai uitat de adevărata ta natură? Eu sunt Aici, Acum şi te privesc. Îţi văd zbuciumul lipsit de Credinţă, pentru că a avea Credinţă înseamnă a avea încredere în Tine! Ştiu că Deşteptarea a sunat şi pentru Tine. Şi mai ştiu că, inima ta se pregăteşte să primească Încrederea şi Iubirea Divină!

Acum te văd… ce frumoşi îţi sunt ochii ce îl privesc pe Dumnezeu!

Fiţi binecuvântaţi!

Coloana Infinitului Iubirii

Dragi prieteni, nu mă aşteptam să postez atât de curând pe blog un material scris de o altă persoană. Dar, nimic întâmplător… astăzi primesc un minunat articol despre Brâncuşi. Se pare că a fost să fie ca, Cuvintele de Lumină să se îmbine firesc într-o Coloană de Iubire a Infinitului.

Ghidul său spiritual care l-a îndrumat din planul astral a fost marele yoghin tibetan Milarepa
Cine nu a auzit de Constantin Brâncuşi? Genialul sculptor şi opera lui sunt parte din tezaurul naţional. Ne reprezintă cu succes peste hotare. Sculpturile sale se află expuse în muzee din întreaga lume, iar numele lui este onorat şi cinstit peste tot. Câţi dintre dumneavoastră ştiaţi însă că Brâncuşi a practicat Yoga?
Brâncuşi a urmat, întreaga sa viaţă, o practică spirituală perseverentă. Ghidul său spiritual a fost marele yoghin tibetan Milarepa, care îl îndruma din planul astral. Mai presus însă de propriile sale mărturisiri, în ceea ce priveşte practica Yoga stă mărturie însăşi opera sa. Cunoştinţele esoterice, cum ar fi folosirea proporţiei numărului de aur, sintetizate în creaţiile sale geniale, demonstrează fără echivoc faptul că Brâncuşi a fost un iniţiat.

Milarepa, yoghinul poet

E drept că nu toate lucrările despre Brâncuşi includ şi aceste aspecte legate de practica sa spirituală. Dar apropiaţii sculptorului au relatat în diferite ocazii atât despre faptul că el practica yoga, cât şi despre influenţa pe care spiritualitatea orientală a avut-o asupra creaţiilor acestuia. Şi Mircea Eliade vorbeşte în mai multe rânduri despre fascinaţia lui Brâncuşi pentru Milarepa. Unii dintre prietenii lui apropiaţi din ultima parte a vieţii relatează că Brâncuşi ştia pe de rost viaţa lui Milarepa, ghidul său spiritual, cu care comunica în astral. Supranumit şi „Milarepa din Montparnasse”, (Montparnasse este cartierul parizian unde Brâncuşi îşi avea atelierul) Brâncuşi însuşi devenise o legendă, iar în prezenţa lui se aşternea o misterioasă linişte de început de lume.

Cum l-a „întâlnit” Brâncuşi pe Milarepa? Se spune că în timp ce călătorea pe jos de la Bucureşti spre Paris, în 1903-1904, Brâncuşi a primit cadou de la un elveţian cartea „Milarepa: Ses crimes, ses épreuves, son nirvana” – Milarepa: crimele sale, încercările, eliberarea spirituală. Odată ajuns în Paris, a uitat cartea pe un raft. Într-o zi, în timp ce era furat de gânduri şi frământat de întrebări existenţiale, s-a ciocnit de mobila din cameră. Atunci o carte i-a picat drept în cap. A fost momentul care i-a transformat întreaga existenţă. Cartea conţinea autobiografia lui Milarepa şi celebrele sale imnuri spirituale.

Milarepa (1025-1135) este un personaj extrem de iubit şi admirat în Tibet. Povestea vieţii sale este una dintre cărţile tibetane cele mai cunoscute. Remarcabil în viaţa lui Milarepa este că, deşi a pornit într-o direcţie greşită – a practicat magia neagră şi a făcut mult rău, chiar a omorât oameni – a reuşit printr-un efort uriaş să atingă eliberarea supremă în aceiaşi viaţă. Acceptat ca discipol de un mare maestru (Marpa Traducătorul), Milarepa a urmat o asceză extrem de severă pentru a compensa faptele rele şi a atinge starea de iluminare spirituală. Milarepa şi-a câştigat renumele nu doar datorită realizărilor sale spirituale, ci şi a numeroaselor cânturi spirituale pe care le-a compus cu scopul de a ajuta fiinţele umane să acceadă cât mai repede la starea de eliberare spirituală. Ghidul spiritual al lui Brâncuşi a fost un artist care şi-a transpus înţelepciunea în poeme de o neasemuită frumuseţe.

Practica spirituală

În ce priveşte practica sa spirituală, Brâncuşi vorbeşte despre două etape distincte în viaţa sa: una de tinereţe şi una spre sfârşitul vieţii sale. Astfel, din cartea „Sfântul din Montparnasse” de Peter Neagoe aflăm că la scurt timp după ce a ajuns la Paris, Brâncuşi a început practica procedeelor de hatha yoga. Ultimii ani de viaţă au fost dedicaţi unei practici mistico-creştine, isihaste, despre care se vorbeşte în cartea lui Tretie Paleolog, „De vorbă cu Brâncuşi despre ”.

O tehnică de meditaţie iubită de Brâncuşi este „exerciţiul de respiraţie rostind ritmic cuvântul sacru OM” (mai exact este vorba de mantra AUM, cunoscută în tradiţia spirituală indiană şi asimilată cu Logosul Divin). Iată de pildă cum o învăţa pe prietena sa Eileen Lane: „Gândeşte-te la cuvântul sacru AUM… E un cuvânt care se identifică cu ceea ce numim Dumnezeu. Imaginează-ţi cuvântul sacru AUM ca fiind lumina atotputernică, dragostea atotcuprinzătoare, ritmul cosmic, creativitate mereu prezentă, cunoaştere nelimitată. Consideră-l treapta cea mai înaltă pe care o va atinge conştiinţa noastră. Această stare poate fi atinsă numai îndepărtând din minte gândurile rătăcitoare, dorinţa neclară, stânjeneala. Asemenea celorlalte lucruri de preţ, eliberarea nu poate fi obţinută fără efort.”


Influenţele orientale

Lumea orientală a exercitat întotdeauna asupra sa o fascinaţie profundă. Ajuns la Paris, Brâncuşi a frecventat cu asiduitate muzeele, printre care şi muzeul Guimet, în care era fascinat de piesele orientale. El a studiat de altfel arta Asiei de sud-est şi pe cea a Indiei, cu statuile specifice de bronz lustruit. A găsit în gândirea simbolică orientală, la fel ca şi în folclorul românesc, acele sensuri profunde care stau la temelia gândirii arhaice a popoarelor.

Fondatorul modernismului în sculptură a fost de fapt un tradiţionalist al artelor sacre şi unul dintre puţinii artişti care au menţinut principiile a ceea ce se numeşte artă sacră. Originalitatea sa constă în a merge până la origini, până la sufletul cel misterios al lucrurilor: „Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut”, scria marele artist.

Meditaţia yoghină i-a permis accesul la esenţe

Yoga, „Calea Infinitului Divin” sau „Calea către Infinit” are ca scop ultim revelarea directă, efectivă a Realităţii Divine, sau cu alte cuvinte, realizarea unui contact continuu, conştient, cu Cauza Primordială Supremă, care este Dumnezeu Tatăl.

Yoga a fost pentru Brâncuşi calea care l-a condus către esenţe, meditaţia yoghină l-a făcut să se întoarcă la simbol, pe care apoi l-a transpus în opera sa. „Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele Universului”, pentru cei pregătiţi să le „vadă”. „Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea ce vă dau este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.”

Pentru Brâncuşi a sculpta însemna a crea, în deplină meditaţie şi concentrare, în linişte şi detaşare, într-o deplină comuniune cu Natura: „Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele sale…” Aceasta reflectă dorinţa sa de a trăi direct acea realitate sacră prezentă atât în lumea exterioară omului cât mai ales în el însuşi: „Arta nu înseamnă o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate singura realitate adevărată.” „Vrem întotdeauna să înţelegem ceva. Însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este trăit…”

Arta şi meditaţia au aceeaşi natură

Atât arta iniţiatică, cât şi meditaţia yoghină sunt stări creatoare ale conştiinţei umane. Ele par a fi îndreptate în direcţii diferite: arta către domeniul manifestării sensibile, exterioare, meditaţia către integrarea interioară a formelor şi impresiilor simţurilor. Totuşi, arta şi meditaţia se compensează, se întrepătrund şi se creează astfel una pe cealaltă. Întotdeauna când spiritualitatea este o forţă vie, ea îşi găseşte o expresie naturală, firească şi spontană în artă; de fapt ea însăşi devine o artă, aşa cum şi arta în cele mai înalte expresii ale ei, devine o cale spirituală.

Toate sculpturile lui Brâncuşi sunt invitaţii la meditaţie, sunt opere filozofice turnate în bronz sau şlefuite în piatră. „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi bisericile au fost şi au rămas întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei.”

Ansamblul de la Târgu Jiu – un spaţiu al meditaţiei

Un „lăcaş” al meditaţiei îl reprezintă şi Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu. Formele simbolice desenate în spaţiu de elementele ansamblului au fost aranjate de către sculptor într-o anumită ordine. Aceasta contribuie la transformarea lor în chei tainice către lumea subtilă a energiilor. Trecătorii care se aşează la Masa Tăcerii, pe unul din cele 12 scaune, pot conştientiza faptul că se simt mai bine şi că oboseala le trece mai repede decât de obicei. Iar efectul produs de Ansamblul de la Târgu Jiu în fiinţa celui care îl parcurge pe jos de la un capăt la celălalt, într-o stare meditativă, este unul de sublimare a energiilor şi de transcendere a realităţii obişnuite.

Traseul poate fi parcurs pornind de la Masa Tăcerii, în pas lent, ritmat, conştientizând respiraţia. Cei care au curiozitatea să încerce vor sesiza că privirea le este purtată de la un nivel la altul, într-un mod firesc, natural. Iar energiile urcă de la nivelul cel mai de jos, Masa şi Aleea Scaunelor, spre al doilea, marcat de Poarta Sărutului, pentru ca, în final, să ţâşnească pur si simplu către înalt, purtate de către spirala Coloanei în acelaşi timp cu privirea care se înalţă tot mai sus. „Arta nu ridică oamenii deasupra lor, ci în ei înşişi.” spunea Brâncuşi.

Ansamblul de la Târgu Jiu, numit de Brâncuşi „Calea Sufletelor Eroilor”, reprezintă un drum simbolic de reîntoarcere a eroilor gorjeni – prin jertfa lor de sine pentru ţară şi credinţă – la Dumnezeu. Iar într-un sens mai larg, această reîntoarcere evolutivă – deci cu sens pozitiv, de recuperare – este o „cale eroică” pentru orice om care simte imperios nevoia de a-şi întâlni Creatorul, o cale de reîntoarcere spre Divin şi în acelaşi timp de recuperare a stării paradisiace a începutului şi a unităţii primordiale.

Coloana Infinitului – expresie a aspiraţiei lui Brâncuşi către Dumnezeu

Una din cele mai admirabile sculpturi ale secolului trecut, austeră şi perfect echilibrată, Coloana Infinitului, este opera principală a lui Brâncuşi, iar mesajul spiritual pe care aceasta îl transmite reiese cu claritate din cuvintele sculptorului:
• „Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut.”
• „Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă…Să arzi ca o flacără…Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.”
• „Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează oare şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se contractă?” „Nu mai sunt al lumii acesteia; sunt departe de mine însămi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale.”

Valoarea artistică a operelor lui Brâncuşi e dată de valoarea lor spirituală. Nu subiectul operei de artă decide valoarea acesteia; mai curând aceasta este dată de inspiraţie, de spontaneitatea experienţei interioare care a dus la crearea ei şi pe care ea o trezeşte şi o reproduce în cel care o contemplă.

Inspiraţia lui Brâncuşi a fost în primul rând una spirituală: „Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.” Iar eternitatea era conţinută în timpul prezent: „Nu îmi doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă, dispare apoi odată cu moda…Nu contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că atunci când într-un final va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate.”

„Sculptez zborul”

Artist conştient de misiunea sa – „Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune” – Constantin Brâncuşi a făcut din artă un instrument de căutare şi reprezentare a sacrului. El revelează, prin ideile esenţiale exprimate în operele sale, dimensiunea sacră a realităţii: „… reală este esenţa lucrurilor, nu forma lor exterioară.” „Odată ajuns la simplitate.. .eşti foarte aproape de adevăratul înţeles al lucrurilor.”

Pentru el abstractul era un limbaj prin care exprima realităţi obiective: „Cei care consideră lucrările mele ca fiind abstracte sunt nişte proşti; ceea ce ei cred că este abstract este tot ce poate fi mai realist, căci realul nu înseamnă formă exterioară, ci idee: esenţa lucrurilor.”

O temă care ocupă un loc privilegiat în opera sa este cea a păsării, a zborului. Prima lucrare din acest ciclu este Măiastra (1912), o lucrare în bronz al cărei nume este dat de o pasăre miraculoasă din legendele populare româneşti. În 1919, Brâncuşi creează Pasărea în spaţiu, o lucrare în bronz şlefuit, în forma de elipsă, care redă esenţa zborului. El spunea „…Nu sculptez păsări, ci zborul.”

Templul de la Indore

Proiectul templului buddhist de la Indore, l-a dus pe Brâncuşi în 1937 pe pământul Indiei. În proiectul templului din Indore, formele plastice propuse de Brâncuşi, multe din ele inspirate din folclorul românesc, erau în perfectă concordanţă cu tradiţia sacră a arhitecturii indiene.

Maharajahul din Indore, care cumpărase deja trei Păsări în spaţiu, una din bronz, una din marmură albă şi una din marmură neagră, îi cere în 1933 să realizeze un Templu al Meditaţiei în care acestea să fie amplasate: „un templu de doisprezece pe doisprezece, căzut din cer, fără uşi şi ferestre, cu o singură intrare subterană, un templu al meditaţiei, deschis pentru toţi, dar în acelaşi timp numai unuia. În interior să fie o oglindă pătrată de apă, cu cele trei Păsări pe trei laturi şi o statuie înaltă din stejar, Spiritul lui Buddha, tot de Brâncuşi, pe cea de a patra şi într-aşa fel aşezate încât Pasărea de aur să fie lovită din plin de lumina soarelui de amiază pătrunsă prin deschizătura circulară a plafonului, într-o zi sfântă din an.”
Îmbolnăvirea gravă a suveranului, conjugată cu o criză economică şi politică a ţării, a împiedicat executarea proiectului.

Numărul de aur

“Prin artă te vei detaşa de tine însuţi. Iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut”, esenţializa Brâncuşi munca sa de-o viaţă. Numărul de aur este secretul operei lui Brâncuşi. Cei care au lucrat cu el povestesc că sculptorul făcea el însuşi calculele întotdeauna. Explica uneori că numărul este legat de Dumnezeu. De fapt, se referea la misterul numărului de aur. După moartea sa operele sale au fost măsurate şi cântărite cu precizie. Concluziile la care au ajuns cercetătorii lucrărilor sale au fost că acestea au la bază proporţia acestui număr.

„Numărul de Aur este Numărul cel tainic după care au fost alcătuite toate speciile ce au viaţă, care au apărut în ape, pe pământ şi în aer. El este acelaşi cu Numărul fundamental (φ) după care a fost alcătuit omul şi este acelaşi cu Numărul Graţiei şi Iubirii şi cu Numărul mântuirii şi renaşterii finale în Duh. Acest Număr de Aur (φ) este esenţa cea tainică a iubirii eterne. El este totodată expresia Ordinii universale şi a Legii divine a Iubirii, Ordine şi Lege care există şi acum şi va exista mereu, exprimând în veşnicie frumuseţea, măreţia şi puterea fără de sfârşit a lui Dumnezeu”, spune profetul Jakob Lorber, umilul scrib al lui Dumnezeu.

Yoga a fost modalitatea prin care Brâncuşi a desluşit această mare taină a manifestării, creată după un număr care conţine secretul armoniei şi frumuseţii diverselor forme care există. Opera sa este mărturie a valorii şi a autenticităţii practicii sale spirituale. Aşa cum spune şi celebrul dicton yoghin: „Practica îl face pe maestru”.

Arta autentică este o manifestare a frumuseţii, a armoniei, a bucuriei

Frumosul autentic este în acelaşi timp sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu lumea în care trăieşte ci şi cu ceva care trece de existenţa sa momentană ca fiinţă individuală: „Raţiunea de fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile Lumii.” Frumosul este chipul adevărului. Pentru a ajunge la el este nevoie de umilinţă şi de curaj: „Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie să te lepezi de tine însuţi.” El mai este caracterizat de simplitate şi puritate: „Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”

Armonia şi echilibrul sunt alte caracteristici ale artei autentice: „Frumosul este echilibrul absolut.” Iar ceea ce Brâncuşi spunea despre cei care receptează arta este cu atât mai mult valabil pentru cei care o creează: „Cei care şi-au păstrat în suflet armonia care există în toate lucrurile, vor înţelege foarte uşor arta modernă, pentru că sufletele lor vibrează la unison cu legile naturii.” Aceasta duce la integrarea naturală a operelor de artă în realitatea înconjurătoare: „Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii…”

Arta, ca şi spiritualitatea autentică, hrăneşte fiinţa umană şi îi aduce bucurie. „Sunt un yoghin care cântă de bucurie şi care nu doreşte o bucurie mai mare ca aceasta” spunea Milarepa. Iar Brâncuşi: „Nu cred în suferinţa creatoare.” „Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte asemenea păsărilor! ” „Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă nu există arta! Şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.”

scris de Melania Radu

octombrie 2009

Frica


Am visat că eram o frunză. Eram o pată de verde, de viaţă pe ramură, vântul mă unduia într-o parte şi în alta, dar atingerea lui, indiferent de intensitate, era parte din mine şi eu – parte din el. Mă simţeam Tot cu Totul… primeam hrană din pământul mamă şi eram tot una cu infinitul – tată. Apoi, am început să cad… mă răsuceam spre mama pământ… Brusc, o teamă imensă, Umană a pus stăpânire pe mine … şi m-am trezit, ca dintr-un coşmar.

Mi-a fost FRICĂ. Frică de a fi ceea ce sunt de fapt, o frunză…, o fiinţă de Lumină creată de Divinitate pentru a Fi Iubire mereu. Când te deschizi cu încredere şi iubire în faţa manifestarii Creatorului şi ai Credinţa că tot ceea ce se întâmplă este spre binele tău suprem, dai naştere Iubirii. Eu am Creat Frica… şi am uitat de Dumnezeu… şi am căzut în loc să mă bucur de întoarcere …

Ne gândim cu teamă la « sfârşitul lumii », temutul 2012 şi-a pus deja amprenta asupra vieţilor noastre. Eu, personal, nu am recunoscut că mi-e teamă de fapt până la discuţia ce am avut-o cu un drag prieten… Mi-a spus că, atunci când mă voi trezi înconjurată de lumină îmi va fi teamă şi am să fug. Nu am recunoscut adevărul cuvintelor lui, mă consideram pregătită pentru ceea ce va urma, ferm convinsă că, gândul morţii nu mă sperie.

Ceea ce nu a fost conştientizat de mine a fost faptul că, de fapt, GÂNDUL VIEŢII VEŞNICE MĂ SPERIE. Am realizat că această trecere înseamnă în MINTEA mea o serie de « catastrofe », eventual moartea … dar nu am realizat că TRECEREA, ÎNĂLŢAREA este alături de Dumnezeu, cu Dumnezeu, în Lumina lui Dumnezeu. Şi asta, nu alături de cei dragi … Mintea vede când se gândeşte la asta, e adevărat, o Lumina mare ce te înconjoară, dar vede şi « singurătatea » din ea, privită din punctul nostru de vedere. Ea, Mintea, nu trece dincolo de tipare. Sufletul, Spiritul Divin vrea să se întoarcă ACASĂ, El – Eu Cel Ce Sunt este cel care plânge … Să te laşi purtat în spirit de Dumnezeu, ce frumos sună până când realizezi doar cu sufletul asta … El care ştie de unde vine şi spre ce se îndreaptă… spre „pământul” creator de viaţă veşnică…

De frică purtăm măşti aici, acum. Acum îmi dau seama că şi spiritualitatea practicată este o mască. Nu vorbesc de biserică acum, vorbesc de continua căutare a ta, a mea practicând diverse discipline. Câţi oare dintre noi realizăm plenar ce înseamnă cu adevărat TOTUL?

De frică ne ascundem sufletul sub măşti, ne minţim singuri că ştim ceea ce suntem cu adevărat. Dar, şi ceea ce ne aducem aminte când şi când este repede îngropat sub lespedea obişnuinţelor.

Ataşamentele sunt cele care ne leagă şi mai tare de viaţa materială. Iubim tot ceea ce ne-ar putea îmbunătăţi imaginea, iubim oamenii care ne ajută şi care ne iubesc, la rândul lor. Nu facem nimic fără un scop, nu iubim nimic detaşat, nici măcar pe Dumnezeu. Îl rugăm să ne ajute, să fie lângă noi mereu, uitând că suntem parte din El şi El este mereu cu noi. Ne supărăm când nu ne ascultă şi ne întoarcem faţa de la El… Cum să nu ne simţim singuri şi goi, mereu în căutare de ceva care să ne acopere golul din suflet?

Frunza, viaţa şi căderea ei au fost un vis, un vis care se repetă însă în fiecare zi în viaţa mea… atât de umană.

Dă-mi Doamne credinţă cât un bob de muştar,

să pot să accept fără teamă drumul frunzei,

viaţa infinită în Tine!

Deschide-mi porţile sufletului să nu mă orbească Lumina Ta

când ai să vii spre mine!

Luceafărul Vieţii

În raza zilelor de mîini
Vedem o viaţă nouă
Scăldată-n sute de lumini
Necunoscute nouă.

Privind luminile cereşti
În nopţile senine
Zburăm din grijile lumeşti
În sferele divine.

Şi admirăm tăcerea lor
Adîncă, trecătoare
Ce-nalţă tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.

Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Cînd mintea noastră de noroi
E-o carte fără pagini.

Ce poate să-nţeleagă ea,
Materia greoaie,
Cînd forţa din atom, din stea
E suflet de văpaie.

Dar toate nu-s închipuiri
Iluzii dulci, deşarte,
Ce ne hrănesc cu amăgiri
Purtîndu-ne spre moarte.

Ne credem faţă de ceilalţi
Mai mari în trup, cuvinte,
Nu ne vedem că înşelaţi
Suntem de-a noastră minte..

Spiritul:

Sărmane om ce crezi că eşti
Sau reprezinţi aice,
Ai încercat să te priveşti
În Eul tău novice?

Nu mlaştinile ce te-au prins
Sunt locurile tale,
Deşi în ele te-ai deprins
Ca orice animale.

Şi animal de-ai fi, la fel,
N-ar fi prea mare gîndul,
Dar vezi, tu eşti mai rău ca el,
Căci prea iubeşti pămîntul.

Prea eşti robit de griji, nevoi
Şi toate cele false,
Ţinîndu-ţi trupul în gunoi
Şi sufletul în faşe.

Apoi tu singur eşti surprins
Că soarta ţi-e amară.
Te zbaţi şi-apoi te dai învins
Sătul de-a ei povară.

Dar să te-ntrebi vreodată, tu
De cauza pieririi,
Nici gînd. Ba chiar pretinzi că nu
Există Tatăl Firii

Omul:

Nu-i nimeni mai presus ca eu
În lumea asta mare.
Nu-i soartă şi nici Dumnezeu
Ci totu-i întîmplare.

Minciuna-i cine m-a făcut,
Ruşinea mi-a dat corpul
Şi mi-am făcut din prima scut
Şi din secunda scopul.

Nu cred decît ce simt şi văd
Cu simţurile mele.
Încolo-i moarte şi prăpăd,
Pustii numite stele.

Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi
Cînd voi intra-n ţărînă.
Căci tot ce mă-nconjoară aci
Spre dulci plăceri mă mînă.

Ce să pricep eu din ce e
Divinitate, spirit,
Cînd trupu-mi are tot ce vrea
La ce bun să-l mai irit.

Şi ce folos să-l umilesc
Cu rugăciuni, iluzii,
Cu care-adesea se hrănesc
Schilozii, orbii, surzii

Eu, slava cerului-s întreg
Nu-mi pasă ce fac alţii.
Eu ştiu din viaţă ce s-aleg
Şi fără inspiraţii.

Prezentatorul:

Cam astfel îşi cuvîntă el
Minţindu-se pe sine
Sărmanul om fără de ţel,
Pierdut printre ruine.

Dar toate au şi un sfîrşit
Cu rostul lor integru
Ce vine-adesea negîndit
Cu tot cortegiu-i negru.

Din omul nostru-aşa semeţ
N-a mai rămas nimica,
Din contră, nu-i nici îndrăzneţ
Să-şi stăpînească frica.

Căderea-i bruscă-l zdruncină
În simţuri aşa tare
Că-ntîia dată se-ntrebă:
Sunt viu, mai sunt eu oare?

Spiritul:

Exişti epavă, biet nebun,
Ai fost tu viu vreodată ?
Mai mult e de prisos să-ţi spun
Vestiri ce nu te-mbată.

Prezentatorul:

El stete-o clipă încremenit…
Parc-auzi o voce,
Dar capul îi păru trăznit
De bulgări grei de roce.

Omul:

Eu sufăr? Deci exist? EU sunt?
Cui să-ndrug rugămintea?
Iertare cer! Loveşte crunt,
Dar nu-mi lua şi mintea!

Mai lasă-mă, vreau să repar
Greşelile făcute.
Acuma simt cerescul har
Ce poate să m-ajute.

Spiritul:

Iertat eşti, dar păcatu-l tragi,
Căci altfel uiţi prea iute.
Promisiuni grăbite, vagi,
Nu-i nimeni să le-asculte.

Omul:

Ucide-mă, doresc să mor,
Trăzneşte-mă acuma,
Îţi cer un foc ucigător,
Îndură-te, sunt huma.

Nu pot să mai suport, n-auzi?
Calvarul ăsta groaznic.
Termină-l, ce mă tot acuzi
Că-s mîndru şi obraznic.

Sau poate… -ntr-adevăr nu eşti…
Vai, mintea mi se pierde.
M-afund în goluri pămînteşti
Şi nimeni nu mă vede.

Spiritul:

Hei omule, nu eşti deprins
A suferi-n tăcere
Şi-n loc să scapi, încă te-ai prins
Pe-un nou drum de durere.

Dar Domnul viaţa nu ţi-o ia
Cînd ţi-e mai tulburată,
Ci-ţi cere să revii în ea
Cu mintea luminată.

Tu nu eşti, ai uitat, aşa-i,
Materia-i de vină,
În ea te prinzi cu tot ce ai
Din opera Divină.

Dar iată-ascultă tot ce-ţi spun
Şi crede-adînc în ele
Îţi voi vorbi de tot ce-i bun,
De infinit, de stele.

De viaţa ta de pe Pămînt,
De dor şi de iubire,
De-al sufletului tău avînt,
De-a omului zidire.

Cînd totu-ngrămădit era
În sine, unitate,
Cînd pacea veşnică domnea
În tainica cetate.

Cînd timp şi spaţiu nu putea
Să-nchege zi şi noapte,
Cînd frig şi cald nu se simţea,
Nici naştere, nici moarte.

Cînd totul nu era nimic
Nimicul era totul
Cînd necuprinsu-atît de mic
În el păstra pivotul

Acesta singur se mişca
Pornit de-un dor de ducă
Şi-n juru-i totul se schimba
Vibrînd ca o nălucă.

Atunci dintr-însul s-au desprins
Frînturi nenumărate
Împrăştiindu-se-ntr-adins
Să mişte tot, departe.

Vîrtejul astfel se născu
Croindu-şi drum în mare
Şi forţa lui mereu crescu
Din ce în ce mai mare.

Şi se-ncuiba atît de strîns
În sîmburele-atomic
Că-l ridica la rang de ins
Eternul Cosmogonic.

Puteri imense deţinînd,
Pe sine se preface
Şi-n jur vecinii adunînd
Imense blocuri face.

Şi-n fierbinţeală de mişcări
S-aprind şi-alerg prin spaţiu,
În grupuri ce-şi resorb din zări
Viaţă şi nesaţiu.

Şi-apoi mereu s-au tot ivit
Prefaceri complicate,
Umplînd tot spaţiul infinit
Cu lumi frumos grupate.

Sunt universuri ce roiesc
În ritmuri minunate
De-armonioase legi cereşti
Conduse şi-nzestrate.

Fiinţe-organizate apoi,
În ele nasc năvalnic
Dînd lumi de spirit şi noroi
Cu trai măreţ şi jalnic.

Cugetătoarele cînd vin
Gîndirea ia fiinţă
Născînd pe rînd sub scut divin
Iubire şi credinţă.

Omul:

N-am înţeles încă deajuns
Din cele spuse, frate,
Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mînă ţine toate ?

Spiritul:

Aşteaptă, ai răbdare-un pic,
Nu-i treaba prea uşoară.
Cînd eu te-ntreb cîte ceva
Răspunde-mi într-o doară.

Şi-atunci tu însuţi vei afla
Răspunsul chiar în tine.
Privind adînc, gîndirea ta
Te va-ndruma spre bine.

Cînd flori de gheaţă cad de sus
Re-mpodobind natura,
Prinzînd din zbor un fulg, ce-ai zis
Cînd i-ai văzut structura?

Omul:

Ce forţă-n stea de prefăcu
În fin balon de apă?
Nu spui nimic, n-ai viaţă tu,
Sau vocea ta îmi scapă ?

Spiritul:

Nimic, deşi ar fi ceva,
Îţi trebuie-ndrumare.
Te-oi ajuta, căci vrerea ta
E-o forţă foarte mare.

Mă bucur că n-or fi-n-zadar
A mele străduinţe,
Voi mai aprinde înc-un far
În calea biruinţei

Te voi urma oriunde-ai fi
Voi sta cu tine alături
Şi orice piedici s-or ivi
Vei şti să le înlături.

Deci, iată calea, poţi să pleci
Ai mult de mers, o viaţă.
Dar nu uita, prin orice treci
S-asculţi a mea povaţă..

Prezentatorul:

Şi a plecat plin de curaj
Şi de nădejdi, de vlagă,
Să vadă ce fel de miraj
Formează lumea-ntreagă.

Ajunge-n munţi, privi uimit
A codrilor destine,
”Să urc, deşi sunt obosit,
Mi-e dor de înălţime.”

Suind, de ploaie fu cuprins,
”Ce baie minunată!
Şi oboseala am învins
Şi aerul mă-mbată.

Ce fericit aş fi aici
Să duc o viaţă-ntreagă
Cu oi şi cîini, cu oameni mici
Ce ştiu să mă-nţeleagă.

Să văd de sus întinsul larg
Cu răsărit de soare
Dup-a-nălţimilor catarg
Să-mi port gîndirea-n zare.

Spre lumi de aur şi de vis,
Spre stele sclipitoare,
Rămîn aici, e paradis
Şi farmec şi splendoare.

Dar ce păcat că n-am aripi
Aş trece peste creste,
Peste păduri şi peste rîpi
Ca şoimul din poveste.”

Dar dintr-odată-un vînt purtă
Un zumzet de motoare,
Privirea-i tristă se-ndreptă
Spre-un punct lucind în soare.

Păru că e un animal
Ca toate celelalte,
Dar nu, e-un monstru de metal
Purtat de forţe-nalte.

Ce dor îi mină-atît de sus?
Sau frică li-e de munte?
Sărmanii, ştiu ei ce-au ajuns
De zbor atît de iute?

Dar ce-i, au ameţit, cobor?
Vai, groaznic, cad în vrilă!
O, Doamne, fii îndurător
Şi ai de dînşii milă.

Ca un bolid, venind în jos
Cu viaţa-ntrînsul încă
Cu zgomot surd şi fioros
Gigantul intră-n stîncă.

Cutremur, groază, totul praf
O masă fără formă,
Oroare, flăcări, ăsta-i jaf
Şi nicidecum o normă!

Omul:

De ce Stăpîne i-ai răpus
Cînd se-nălţau spre tine?
De ce cu foc i-ai mai distrus
Şi tocmai lîngă mine ?

De ce nu mi-ai lăsat prilej
Să-i văd măcar la faţă?
De ce opreşti cu-aşa vîrtej
Cea mai superbă viaţă?

O, sufletul îmi e rănit!
Eşti crud, prea crud părinte,
De azi regret că te-am iubit,
Mai mult ca înainte !

Mă duc departe, nu mai vreau
Să mai aud de nimeni
Te-am smuls din piept, nu te mai iau,
Rămîn doar eu cu mine.

Prezentatorul:

Şi s-a tot dus, a coborît,
Şi munţii, şi-al lui suflet,
A mers şi-a mers, c-a coborît
De foame şi de umblet.

ÎI prinse noaptea-ntr-o vîlcea
În mijloc de pădure,
O toropeală-l năpădea
Şi somnul da să-l fure..

Dar din tufişu-alăturat
Doi licurici sclipiră,
Privi la ei cam încurcat
Şi-un gînd adînc îl fură.

Prea mari, rotunzi şi prinprejur
Ştiu bine că nu-s ape,
Deci nu-s insecte, pot să jur
Ah, Domnul să mă scape !

O cruce-n grabă îşi făcu
Şi-un pas-napoi se dete,
O cioată-l sabotă, căzu.
Se ridică, i-e sete.

Sudoarea rece-l năpădi
Şi-o şterse de pe frunte,
Se-ntoarse, nu putea-ndrăzni
Pericolul să-nfrunte.

Dă buzna, fuge obosit
Lovindu-se de arbori,
Un gol… de-acum s-a ispăvit…
E moarte fără martori

Doi licurici, nu spui nimic
Fulg moale de zăpadă?
M-afund, mă pierd şi-atît de mic
Nu-i nimeni să mă vadă ?

Cam unde-o fi Cel nepătruns
Ce-n mînă ţine toate?
Eu viu….? Iertare, ce-am ajuns?
Sunt eu? Mai sunt eu poate?

O, Doamne-ncep să te-nţeleg,
Văd mîna ta oriunde.
De ochiul tău perfect, întreg
Nimic nu se ascunde!

Aşa de jos m-ai aruncat
Şi am rămas tot teafăr,
Ba prin cădere m-ai urcat
Mai sus, ca pe-un luceafăr.

Ce rău îmi pare c-am greşit,
Nu-s vrednic de-a ta milă,
Dar jur ca tot ce mi-e sortit
Să nu-mi mai cadă silă.

Spiritul:

Aşa-i cum zici. M-ai înţeles,
Te-ai deşteptat din tină,
De aceea-n lume-ai fost ales
Să răspîndeşti lumină.

Ascultă deci ce-ţi spun acum
E-a vieţii noastre bază,
Tu s-o arăţi mereu pe drum
La cei ce vor s-o vază.

Exemplele ce ţi le-am dat
Sunt două mari extreme,
Cristal şi om evoluat
A firii teoreme…

Materia dintru-nceput
Avu într-însa spirit
Căci altfel n-ar fi conceput
Nimic din al ei merit.

Şi-această forţă-n infinit
Să se re-ntoarcă tinde,
Cînd misiunea şi-a-mplinit,
Nimic n-o mai cuprinde.

Se-nalţă lin pînă la El
Formînd un tot cu Dînsul
Atotputernic în eter
Şi peste-ntreg cuprinsul

Fiinţa destinată dar
Să ducă-n cer fluidul,
E supraomul legendar
Ce-nfruntă adesea vidul

El nu-i ca voi, greoi şi dur
Cu forme grosolane,
Ci e subtil, cu suflet pur
Şi simţuri diafane.

Ieşind demult de printre voi
Din planul suferinţei,
El soarbe-n lumea de apoi
Paharul biruinţei.

Dar biruinţa contra lui
L-aduse-n sfere line,
Aici, în viaţa unde nu-i
Nici jale, nici suspine.

Omul:

Şi ce-aş putea să fac s-ajung
Şi eu în lumea-aceea?
Ce-ar trebui din corp s-alung
Să aflu şi eu cheia?

Spiritul:

Mai ai a trece multe punţi
Prin vieţile din cale,
Cu gînduri grele multe frunţi
Vei mai scălda-n sudoare.

Dar dacă vrei să-ţi mai scurtezi
Calvarul dinainte,
Ridică-ţi sufletul şi crezi
În taina celor sfinte.

Şi cînd ca spirit vei fi iar
În planuri mai înalte,
Continuă-ţi de-acolo chiar
Lucrările lăsate.

Omul:

Cum Doamne, iar nu înţeleg
Fiind aşa departe,
Cum aş putea să mai dezleg
Problemele-ncarnate ?

Spiritul:

Sărmane lut, tot lut rămîi,
O tristă închisoare,
Nu laşi pe nimeni între vii
Decît atunci cînd moare.

Sărmane lut, sărmane om
Ce vezi nu-ţi vine-a crede,
Deşi ţi-e dat să vezi şi-n somn
Ce ochiul tău nu vede.

N-ai observat tu de cînd eşti
În viaţa ta deşartă
Atîtea supraomeneşti
Puteri ce-n ea le poartă ?

Nu, e zadarnic ce am spus
Deoarece nu se poate.
Te iau cu mine, vino sus
Să vezi de-acolo toate.

Aşa, vezi trupu-ţi adormit,
Să n-ai grijă de spaţii,
El va trăi ca adormit
Şi-l vor păzi savanţii.

Oricît ne vom îndepărta
Fluidu-ţi se va-ntinde
Şi corpul tău va imprima
Ce-n tine va cuprinde.

Omul:

Ah, am scăpat ca din mormînt
Şi-acum plutesc în slavă,
Ce mă reţine de pămînt
E pulbere şi pleavă.

Cît aş mai vrea să nu mă-ntorc
În casa înşelării.
Sînt pur. Ce-aş mai putea să torc
La faptele-ncarnării?

Aici e-atîta adevăr
Şi vrajă şi lumină
Că n-ar încape fir de păr
Din lumea cea străină.

Spiritul:

Te-nşeli, fiind cu mine vezi
Mai mult decît ţi-e firea…
Dar tu de-acum evoluezi
Şi capeţi mîntuirea.

Eu te ridic spre Dumnezeu
Să-ţi deie El lumină..
Iar tu vei coborî mereu
Să lupţi cu-a lumii vină.

Omul:

Dar ce-am făcut eu, pentru ce
Atîta ispăşire ?

Spiritul:

Priveşte-acolo, vezi ce e
Cu-acea îngrămădire ?

Omul:

Da, văd bărbaţi viteji luptînd
Să-şi apere pămîntul
Şi mai zăresc copii plîngînd
Cum iarna plînge vîntul.

Şi în mizerie ei cresc
Şi-ajung la închisoare.
Străini cu rîndul jefuiesc
O ţară-ajunsă-n floare.

Şi prigoniri se tot succed
Biserici, şcoli sînt arse.
Familii se corup, se pierd
Prin fel de fel de farse.

Iar sus pe tron un dictator
Nu ştie ce-i cu dînsul.
Mănîncă vieţile celor
Ce n-au credinţă-ntr-însul.

Spiritul:

Ce soartă crezi că şi-a creat
În alte existenţe?
Să fie veşnic sfărîmat
De-a umbrei lor prezenţe.

Şi-n urmă cînd va ispăşi
Pedeapsa cuvenită
El însuşi va re-nsufleţi
Credinţa urgisită.

Se va regenera din nou
Pe culmi ameţitoare
Din al trecutului ecou
A spiritului floare.

Asemeni, tu ai pătimit,
Dar azi e pe sfîrşite.
De mii de ani te lupţi cumplit
Cu doruri ne-mplinite.

Mai totdeauna, în zadar
Te zbuciumai în ele,
Deşi treceai ca un fugar
Prin piedicile grele.

Dar vezi, nu poţi să preţuieşti
A binelui plăcere
De n-ai prilej să te loveşti
Cîndva de vreo durere.

Căci din durere eşti născut
Şi-ţi porţi în ea fiinţa
Nici pentru suflet n-ai un scut
Mai sfînt ca suferinţa.

Omul:

O, de copil le-am încercat,
Cînd asta, cînd cealaltă,
Dar niciodată deşteptat
N-am fost de-a lor răsplată.

Degeaba prin vis de-am bănuit
Ce-nseamnă a lor prezenţă
Atunci cînd trupul adormit
Ieşea din existenţă.

Spiritul:

Da, visul. Şi-ai visat în vis
Vreodată dorul sorţii ?

Omul:

Fireşte, din al lui abis
Vorbeam chiar şi cu morţii.

Mă-nţelegeam cu fraţii mei,
Cu sora, cu bunica,
Deşi din vocea lor de zei
Nu se-auzea nimica.

În schimb, cuvîntul meu era
Atîta de puternic
Că-n juru-i totul se trezea
În groază şi-ntuneric.

Păream că strig: cine-a-ndrăznit
Să spună că e moartă?
Fiinţa care am iubit
Nu moare niciodată!

Spiritul:

Perfect, ştiam că tu eşti
Cel indicat de soartă
Să duci lumina unde nu
Se vede-a vieţii poartă.

Tu ştii? Nu tuturor li-e dat
Să vadă-n lumea noastră.
Deşi li se deschide larg
A visului fereastră.

Asta e legătura lor
Cu-adevărata viaţă
Prin ea, cu drag noi dăm celor
Ce cer vreo grea povaţă.

Şi cînd în lumea noastră, voi
Murind, vă pierdeţi corpul,
Vă naşteţi iarăşi printre noi
Să vă refaceţi corpul.

Dar, dacă grele încercări
V-apasă, -un plan nemernic
Vă cereţi pentru ispăşiri
Un nou calvar puternic.

Şi după gravitatea lui
Voi înşivă alegeţi
Să puneţi capăt gîndului
Ce nu vi-l înţelegeţi.

Şi după ce v-aţi re-ncarnat,
Materia orbeşte
Şi-n noul drum ce v-aţi luat
Mai rău vă rătăceşte.

Începeţi prin a vă cîrti
Aproapele şi sfinţii
Apoi, nebuni, vă nimiciţi,
Vă sfîşiaţi părinţii.

Ce să mai spun de-atîtea mii
Greşale şi ispite
Ce vă răpesc de printre vii
Cu simţuri adormite…

Şi cum spuneam, v-alegeţi voi
O soartă oarecare
Şi dacă-nvingeţi, ca eroi
Găsiţi evoluare.

Aşa vreţi unii bogăţii
Imense, nesfîrşite
Prin care s-ajutaţi copii,
Fiinţi nenorocite.

Şi vi se dau, dar voi uitaţi
C-aveţi o datorie
Şi ori ajungeţi ruinaţi,
Ori vă treziţi sub glie.

Iar alţii, vreţi să fiţi săraci
Mizerii să vă roadă,
Unii smintiţi şi alţii vraci
A lumii voastră coadă.

Omul:

Dar avionul? Vreau să ştiu
De ce aşa o soartă…
Distrus fulgerător de viu
Pe-a fericirii poartă.

Spiritul:

Ţi-am mai vorbit de el curînd,
În cazul cu bogaţii.
Păcatul i-a condus zburînd
Să moară ca piraţii.

Şi totuşi au evoluat
Căci adorau înaltul
Febrili în el s-au ridicat
Să-şi vadă-aievea saltul

Omul:

Stăpîne, fii în veci slăvit
Te văd acum oriunde
Şi-n firul ierbii înverzit
Iubirea Ta pătrunde.

Un pai, o floare, -un munte, -o stea,
Puterea Ţi-o arată
Şi toată fericirea mea
De Tine e legată.

Te văd şi-n mine, -n sînul meu
Cu ochii Tăi albaştri
Şi peste tot te văd mereu
Înconjurat de aştri.

O, Doamne, fii bun şi mă ia
La Tine-n cer, departe,
Acolo e iubirea mea
Redă-mi-o de se poate.

de Mihai Eminescu

1 Martie … o primavara perfecta, o lume perfecta …

Imaginaţi-vă o lume perfectă, o lume despre care s-a visat şi s-au scris cărţi, o lume pe care toţi şi-o doresc în suflet, o lume respinsă de minte… Imaginaţi-vă că, peste noapte, am „scăpa” de toate „impunerile” impuse de religie şi de societate. Am renunţa la ideea „păcatului” şi am simţi că suntem asemeni lui Dumnezeu, un Dumnezeu bun aşa cum numai forţa Divină este, un Dumnezeu Unic în inimile tuturor. Ne-am trezi conştientizând Lumina din noi. Am avea încredere în ceea ce suntem şi am avea aceeaşi încredere în toţi cei de lângă noi. Gândurile şi faptele nu ar mai avea nevoie de interpretare şi judecată, pentru că am ştii/ simţi că suntem Unul şi am gândi ca Unul, în bunătate şi iubire.

„Bine, bine dar cum poţi gândi aşa ceva?”, se revoltă mintea. „Aberaţii, vise…”

Gândiţi-vă puţin. Ne naştem cu ideea păcatului. De când deschidem ochii, impunerile şi interdicţiile nu mai contenesc. Asta este bine, asta este Rău… Copil fiind, visezi la lumea perfectă, – pentru tine încă ESTE perfectă -, lume despre care îţi scriu acum; … dar visul se termină repede pentru că apare Bau-Bau, pe care nici Mama şi Tata – Dumnezeii tăi nu îl cunosc foarte bine, deci Bau Bau este peste ei… un mare „Dumnezeu”.

Creşti şi, pe lângă Dumnezeu Tată-Mamă, „Dumnezeu” Bau Bau, apar alţii… colegii din şcoală, profesorii, patronul, societatea, … propria ta familie, fiecare impunându-şi propriile tipare în tine, în viaţa ta. Apare FRICA şi, în ani, ajungi să îţi pierzi, poate total, încrederea în tine. Decizi să schimbi asta.

Într-un colţişor al minţii, amintirea pe care sufletul o aduce la suprafaţă nu-ţi dă pace. Îţi aminteşti cum, copil fiind, ai mers la spovedanie. Erai un pic mai înalt atunci decât ghiozdanul doldora de cărţi, dar ai avut „curajul” – inocenţa – să îi spui preotului: „Părinte, eu nu am păcate”. Si nu aveai, atunci ….

Îţi aminteşti că, în fiecare zi erai altcineva, totdeauna un personaj BUN imaginar. Tu nu puteai fi cineva rău, pentru că nu credeai în divizarea lumii. Acum vrei să te schimbi şi nu ştii Cum, de Unde să începi şi CE trebuie schimbat. Pentru că tu, în sufletul tău, ai rămas acelaşi copil cu păr zburlit şi ochii mari, care se trezea dimineaţa plin de iubire şi lumină.

„Ei nu ai ce schimba!?” – spune mintea. „Uită-te la tine şi ascultă ce-ţi spun ceilalţi. MATURIZEAZĂ-TE odată! Vremea poveştilor a trecut. X, Y, Z sunt aşa, tu de ce nu poţi fi?” … şi-ţi înşiră o listă lungă de … cum ar trebui să fii TU, suflet Divin.

Decizi, în final, să îţi asculţi sufletul şi să … visezi, citeşti, scrii, dansezi, meditezi…, să te desprinzi de minte, să o aduci la tăcere, sa faci cu totul altceva decat ce faceai pana atunci… Sa fii ALTFEL …

Atmosfera din jurul tău se schimbă, te schimbi tu, devii ciudat în ochii celorlalţi. Propria ta familie nu poate înţelege, începe să te respingă, nu eşti ca Ei! Eşti Oblio acum şi nu ai altă soluţie decât să mergi mai departe … poate să îi cauţi pe cei asemeni ţie.

De-aici, drumul tău poate duce oriunde. Important este că există pentru tine o mulţime de posibilităţi… A urma calea inimii nu înseamnă revoltă, înseamnă acceptarea a tot şi a toate, aşa cum sunt. A urma calea Iubirii şi Luminii, te duce pe tine, Oblio, în lumea minunată în care zâmbetul este poruncă, iubirea este lege, iar inima unificată – singurul conducător. Te temi? Retrage-te în tăcere şi vezi ce poţi crea. Va fi lumea ta, în care îi poţi chema şi pe cei dragi ţie.

Singurătatea este cea mai mare frică a omului. Când începi să îţi urmezi glasul inimii, Eşti iubire, simţi nevoia să FII, nu să vorbeşti. Atunci intervine adesea o barieră între tine şi ceilalţi. În tăcerea ta, ei văd respingere şi neacceptare. Deşi eşti acelaşi, subiectele nu mai sunt comune. Cum să explici că starea ta nu este izolare, respingere sau „o atitudine de superioritate”, ci este Linişte? Tu vezi cu inima şi nu mai simţi nevoia să vorbeşti, iar când o faci – le spui o pildă.

Visezi încă la lumea iubirii pentru toţi şi ştii că în tine ai tot ce îţi doreşti… Tace mintea, tace sufletul, toate sunt în tine şi tu eşti în Tot! Ai o eternitate în faţă, dar un singur gând: să te întorci acasă! Acasă, locul minunat, unde ai visele din viaţa de copil, unde soarele încălzeşte acelaşi suflet, unde vântul şi ploaia mângâie, unde sentimentele au culori … Dar… nu este timpul încă. Trebuie să îţi deschizi cea mai de preţ comoară spre lume – inima ta. Şi să dai din preaplinul din tine… Lumină şi Iubire …