Deschiderea inimii, calea aleasă

Când priveşti lumea, preferi să o vezi prin proprii tăi ochi sau printr-o sticlă fumurie? Vrei să-i vezi tu culorile sau preferi să ţi le descrie altcineva? Nu ştiu dacă este bine să te bazezi chiar atât de mult pe cei din jur pentru asta. Pentru mine, roşul are o nuanţă anume, pentru tine s-ar putea ca roşul să fie stacojiu…

Ni se spune când suntem mici să nu punem mâna pe sobă că arde. Unii o iau de bună, alţii preferă să se „frigă”, să simtă pe propria lor piele senzaţia.

Citeşti o carte minunată, cu multe învăţături. O ţii minte ca fiind cea mai frumoasă carte citită … vreodată. Anii trec, între timp ai citit întreaga bibliotecă. Îşi găseşti favorita într-un colţ, o deschizi, începi să citeşti şi… ceva nu merge. Nu mai este parcă aceeaşi carte. Dacă stai să reflectezi câteva momente, ajungi sigur la concluzia că ea a fost baza… ce mult a trecut de atunci… cărămizile s-au aşezat una peste alta iar tu nu mai eşti în clasa I. Îţi dai seama că ai crescut atât de mult încât îţi plac mai multe cărţi, chiar dacă nu în totalitate. Ai luat şi iei din fiecare ce trebuie. Acum e timpul să mergi mai departe …

Din nefericire, există şi un revers al medaliei, atunci când închidem cu buna ştiinţă întreg Universul. Atunci când refuzăm să vedem „întregul”. Atunci când spunem: „Părerea mea, învăţătura mea este Unica valabilă. Eu am dreptate pentru că… am citit în nu ştiu ce carte şi Aşa Este!”. Hahaha…

Viaţa presupune evoluţie. Nu vei putea evolua dacă nu vrei să cunoşti şi celelalte puncte de vedere, celelalte adevăruri. Nimic nu este static. Totul se schimbă. Ceea ce acum 200 de ani era „adevărat” şi valabil, acum nu mai înseamnă nimic. Clipa imediat următoare acesteia va fi alta, vei fi un alt – dar acelaşi tu -, cu altă percepţie a mediului şi a ta însăţi. Tu determini realitatea. Prin tine şi odată cu tine ea se schimbă, se modelează după ceea ce eşti…

Suntem interconectaţi la marea Conştiinţă Universală şi între noi.

Cunoaştem oameni sau găsim cărţi de care avem nevoie pentru a învăţă exact atunci când sufletul nostru o cere şi este pegătit să păşească mai departe.

Câteodată ne vine o idee „genială”. Suntem atât de mulţumiţi de „descoperirea” noastră încât vrem să vedem dacă şi alţii s-au gândit la asta. Deschidem net-ul şi citim despre ideea „noastră”… scrisă de altul. Este doar un exemplu, poate banal, al interconectării dintre noi, al „legării” unul de celălalt prin firele invizibile ale energiei, aceeaşi cu cea care ne conectează la fluxul conştiinţei universale.

Se întâmplă cam la fel când suntem în război cu noi înşine, când trebuie să schimbăm macazul. Nu ştim prea bine ce nu merge, ceva ne roade şi nu ne dă pace. Găsim soluţia salvatoare după un timp sau imediat, printr-o idee ce „ne vine” (oare cine ne-o sopteşte?), printr-un cuvânt auzit, printr-un articol citit.

Dacă soluţia este radicală, o negăm. Ego-ul nostru urlă: „Prostii! Tu (adică El, marele meşter al stagnării, al mândriei de sine, al neacceptării şi intoleranţei), eşti ok aşa cum eşti. Mergi mai departe! Nu mai citi! Nu mai asculta! Închide-te în turnul tău de fildeş, unde nimic din ceea ce ai învăţat şi ai citit nu îţi poate fi furat. Tu – adică el – deţii adevărul…”.

Toate sunt etape, toate sunt trepte. Putem creşte într-o zi câţi alţii într-un an sau, de ce nu, într-o viaţă. Totul depinde de noi, de dorinţa de deschidere, de IUBIREA din noi. Pentru că trebuie să iubeşti tot ce te înconjoară şi pe tine însuţi ca să simţi că eşti şi să Fii/ să devii compasiune, toleranţă, dăruire, Creaţie!

Inima ştie …

Haven is here

Suntem picături ale aceluiaşi ocean…

Neacceptarea şi judecarea se pare ca ne sunt încă caracteristice.

Citesc mesaje de la mulţi “căutători” pe calea Luminii, calea lui Dumnezeu de fapt, pentru că pe El îl căutăm indiferent de religie, orientare spirituală, credinţă.

Dumnezeu ne-a făcut “după chipul şi asemănarea Sa”, dar noi am preferat scindarea Lui în diferite “chipuri” – cioplite după… chipul şi asemănarea noastră. Ego-ul, Frica şi ataşamentul faţă de posesiunile materiale au făcut aceasta.

Cine oare a sprijinit scindarea? Omul… înlănţuit în materie … Să ne întrebăm oare, cine stăpâneşte materia? “Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona.” – predica la duminica a treia după Rusalii – Evanghelia minţii curate.

Mulţi se întreabă: în ce să mai credem? Care este adevărul? Să fie oare adevărul lui Budha, Allah, Moise, Isus; adevărul maeştrilor Reiki, al shamanilor, al … ?

Se pare că uităm de un singur adevăr: Adevărul din Inima noastră, ascuns atât de bine, încât şi noi am uitat de El.

Dumnezeu este Unul şi Unicul Dumnezeu.

Restul este fum, maya, creaţie imperfectă a ego-ului.

Aşa cum energia despre care se vorbeşte în ultimele luni… “noua energie”, este acceaşi eternă şi infinită energie din care, din Iubire, ne-a creat El, Dumnezeu.

Mă vad copil, întrebându-i pe cei de-o vârstă cu mine, ce nu ştiau să îmi răspundă, dar simţeau – ştiau – importanţa intrebării. Îi întrebam pe ei, pentru că nu mi-au plăcut răspunsurile părinţilor … “Cu ce suntem diferiţi de alţi oameni, dacă toţi simţim la fel? Aşa cum simt eu, simte şi copilul cu pielea neagră, şi cel ce nu are ce mânca. Iubirea, suferinţa, melancolia, jocul, ne sunt comune. Atunci, de ce facem diferenţe?”

Aşa şi cu religiile, căile spirituale, credinţele. Deasupra noastră, a tuturor, luminează acelaşi soare, iar căldură ne-o dă un singur Creator.

Noi ne lăsăm atraşi pe o cale sau alta, antrenaţi de prieteni, maeştrii, singuratate, nemulţumiri, dorinţa de bani, recunoaştere şi faimă … şi ne legăm, poate definitiv, închizându-ne sufletul în cea mai cruntă izolare… să nu mai auzim glasul “conştiinţei”.

Dumnezeu însă nu ne pedepseşte, rămâne lăngă noi, veghindu-ne ca un părinte, curios să vadă ce năzdrăvănii mai facem. Ştie că până la urmă vom învăţa lecţia credinţei, credinţa în El şi în noi înşine. Braţele îi sunt mereu deschise, gata să ne primească când, spăşiţi, ne “împiedicăm” pe cale.

Haideţi să avem Credinţa în Inimă şi să luăm de la viaţă tot ceea ce rezonează cu noi. Toate cărţile sunt bune, toţi oamenii sunt proprii lor maeştrii, toate întâmplarile, experienţele, fericirile, nefericirile, căutările sunt “drumul crucii” pentru noi şi se finalizează prin detaşarea de materie şi înălţarea spirituală. Toate căile duc la Dumnezeu.

Cuvintele folosite nu trebuie transformate în tabu-uri. Cuvinte ca “înălţare”, “drumul crucii” şi fraze din Scriptură sunt folosite pentru a “da glas” vocii sufletul. Mintea le analizează însă şi le judecă… cum este posibil ca un om obişnuit să hulească lucrurile sfinte, să ponegrească religia şi dogmele? Ceea ce te înalţă ca spirit nu poate fi nociv, rău. Etichetele pe cuvinte, pe sentimente, pe trăiri… le-am pus noi. Isus nu a spus… “nu folosiţi cuvintele mele”…, El a dorit să fie înţeles cu Inima, a propovăduit Iubirea, aceea Iubire ce transcede Cuvintele şi poate exista doar în inimă.

Fiecare facem parte din adevăr şi la care contribuim toţi, clipă de clipă.

Faceţi mintea să tacă! Şi daţi sufletului aripi! Permite-ţi în fiecare dimineaţă, în fiecare clipă să fiţi mângâiaţi de Dumnezeu. Şi mângâiaţi şi voi, la rândul vostru, fiecare lacrimă din ochii copiilor, fiecare rid de pe obrazul părinţilor.

Amintiţi-vă să spuneţi: Te iubesc, Iartă-mă, Îmi pare rău, ori de câte ori sufletul o simte. Întoarce-ţi şi celalalt obraz… nu vă costa nimic, decât o „bilă neagră” din partea ego-ului, ce-nseamnă o victorie pentru voi…

Dumnezeu nu trebuie teoretizat, Dumnezeu trebuie simţit, Dumnezeu trebuie trăit, Iubit.. prin noi/ în noi, prin ceea ce simţim pentru semenii noştrii.

“Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.”

Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Fii Iubire, Fii Credinţă

Trăim într-o lume în care valoarea sufletului uman, a sentimentelor din inimă pare a fi demult apusă. Ni se pare că a trecut o eternitate de când nu am mai „trăit” … ca înainte. Care înainte? De ce oare ne este atât de greu să trăim Aici şi Acum frumos, având pacea în inimă, lumina în ochi şi frumuseţea în suflet?

Spunem că… suntem depăşiţi de viaţă, suntem depăşiţi de probleme, în contratimp până şi cu… iubirea. Peste inimi ni s-a aşternut mâzga speranţelor neîmplinite, a dezamăgirilor şi a tristeţii.

Dar, oare, ce am realizat dacă ne-am creat singuri şi cu bună ştiinţă griji şi aşteptări? „Întotdeauna, într-o mare bucurie ca şi într-o mare tristeţe, trebuie să rămâi constant în simţire” – spunea un filozof. În viaţă, primim doar ce ne trebuie, ceea ce ne este dat. Indiferent dacă nouă ni se pare o cruzime „neîmplinirea” noastră, ea ne este dată pentru dezvoltarea spirituală, pentru drumul pe care îl avem fiecare de străbătut. Nimic nu se face fără Voia lui Dumnezeu. Deşi nouă ni se pare că suntem mici şi neluaţi în seamă, suntem interconectaţi cu restul creaţiei. O împlinire a noastră sau un „eşec” are repercursiuni asupra întregului. Dacă am privi de „sus”, dacă am putea cuprinde imaginea per ansamblu, am realiza că suntem BINECUVÂNTAŢI să trăim fiecare din experienţele noastre, fie că sunt „rele” sau „bune”.

Întotdeauna, dorinţa cea mai mare a omului a fost să ştie … ce va fi. Cine să-ţi spună, dacă totul se schimbă în fiecare clipă? şi asta tocmai datorită trecerilor noastre prin timp şi a alegerilor noastre.

Experimentăm Creaţia şi Creaţia se experimentează pe Sine prin noi.

Suntem, în egală măsură, Creatori (ai propriei vieţi şi realităţi) şi Creaţie – parte din Creaţia primordială.

Nimic nu este static, nimic nu este separat. Totul se desfăşoară într-o ordine perfectă, nimic nu este întâmplător.

Singurele lucruri pe care trebuie sa le facem sunt următoarele: să iubim Totul şi să avem Credinţă. Sunt nu foarte uşor de realizat, pentru că trebuie să FIM IUBIRE şi să o răspândim în jur; să FIM CREDINŢĂ, încredinţaţi fiind că Dumnezeu este cel care are grijă de toate.

Facă-se Voia Ta şi nu a mea!

*

„Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale.

ca acolo unde este ură,

să pun eu iubire;

ca acolo unde este jignire,

să pun eu iertare;

ca acolo unde este discordie,

să pun eu armonie;

ca acolo unde este greşeală,

să pun eu adevăr;

ca acolo unde este îndoială,

să pun eu credinţă;

ca acolo unde este disperare,

să pun eu speranţă;

ca acolo unde există tenebre,

să pun eu lumină;

că acolo unde este tristeţe,

să pun eu bucurie;

O, Maestre,

să nu insist atât

să fiu consolat,

cât să consolez;

să fiu înţeles,

cât să înţeleg;

să nu fiu iubit,

cât să iubesc;

căci dând se primeşte,

uitând se găseşte,

iertând eşti iertat,

murind se învie la viaţa vesnică.

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

Puritate

Copil Divin…

Priveşte făr’ de teamă

Noi suntem pe acest pământ

Prin Voia Tatălui Cel Sfânt!

*

Păstrează dulcea ta privire,

În lungii ani ce vor veni

Şi să păstrezi seninătatea,

Ce-o au doar oamenii copii!

*

Privirea ta s-aducă lumii,

Alin şi mângâieri din plin.

Să poţi să fii ca şi acuma…

O frumuseţe de „copil”.

*

Să simţi în suflet frumuseţea

Şi să o simţi, ca şi acum.

Să poţi visa, privind în soare,

Când vei păşi pe-al vieţii drum…

Re-naştere

A venit primăvara şi privim uimiţi cum natura explodează cu viaţa, indiferent că noi suntem abătuţi sau fericiţi, indiferent că se întâmplă rele sau bune, indiferent că noi suntem prin preajmă sau nu…

E dovadă de putere absolută, că, indiferent de condiţii, chiar şi de faptele pe care omul le face, viaţa continuă… Omul are puterea supremă de a face absolut orice doreşte, chiar şi de a distruge… viaţa n-o poate distruge, însă o poate alunga, distrugând tot ce aceasta a creat.

Însă, omul vine, pleacă, se naşte şi moare…

Creşte. Evoluează. Devine.

Căci viaţa din el este eternă şi iubirea ce-l hrăneşte nu dispare nici măcar dacă acesta se hotărăşte s-o urască.

Natura, tăcută, îşi continuă cursul său, pe care omul poate hotărî să păşească sau nu. Ea va fi eternă, dacă nu aici, în altă parte. Să fim şi noi eterni, să păşim odată cu natura, să iubim, să fim ceea ce ne-am dorit odată să devenim.

Acum e timpul să devenim Dumnezeu.

Acum Omenirea se află în bezna propriei sale mizerii, şi nu există moment mai bun pentru o rază de speranţă care să o străbată şi să o încălzească.

Merităm mai bine, putem mai bine, se poate mai bine…  Se spune că: „Speranţa moare ultima.”  Eu spun că ea nu moare niciodată. Ea este iubirea veşnică ce poate călăuzi orice suflet afundat în cel mai profund întuneric al iluziei. Natura e cel mai bun exemplu de speranţă, pentru că îşi are cursul propriu, continuu, ca un fluviu măreţ ce erodează – construind – orice îi stă în cale. Iubirea este medicamentul cel mai bun ce poate unge rănile planetei cauzate de lăcomia ce îl roade până şi pe omul ce-o trăieşte.

Sufletele luminoase sunt iubirea, căldura şi lumina ce dă speranţă planetei şi o alină. Sunt sursa de speranţă ce o ajută să îşi transcendă propria-i existenţă, să sublimeze.

Indiferent de nuanţele negative ce colorează toate faptele umanităţii, din trecut şi prezent, de feluritele fapte nelegiuite ale oamenilor pierduţi în iluzia puterii, de greutăţile ce le întâmpinăm zi de zi şi ni se pare tot mai greu, merită să sperăm.

Toţi aşteaptă ceva din exteriorul lor să vină să le dea speranţă, deşi acel ceva din propriul lor interior este chiar sursa razei divine. Dacă cei din jurul nostru nu pot s-o vadă, priviţi-o voi şi lăsaţi-o să iasă la suprafaţă, să lumineze chipurile celor dragi.

Fiţi voi focul ce le încălzeşte inimile şi lumina ce le colorează sufletul.

Fiţi voi cei ce oferă speranţă, înţelegere şi răbdare.

Fiţi voi iubirea ce aşteptaţi să se întâmple, … şi se va întâmpla, … s-a întâmplat deja!

Eu, mereu altul, şi acelasi mereu…

– preluat de pe maya-ra –

Sunt

traim zi de zi redescoperirea lui Dumnezeu din nou… mereu… etern

si ne nastem cu fiecare dimineata…

si ne nastem in fiecare noapte…

pentru ca intunericul si lumina sunt parte din tot… ceea ce suntem noi de fapt … fete ale aceleiasi monede, care ne ajuta sa ajungem la NOI…

tot ceea ce exista este etern…

Eu sunt

„EU SUNT nimicul şi totuşi EU SUNT toate lucrurile.

Trăiesc în mijlocul bucuriei şi tristeţii voastre.

EU SUNT atât suferinţa cât şi starea voastră de bine

Vin ca o suferinţă pentru a vă elibera atunci când orice altceva a eşuat, astfel ca să putem petrece mai mult timp împreună.

Vin şi ca o stare de bine pentru a celebra împreună eliberarea voastră.

Unii dintre voi suferă spre binele celorlalţi.

Prin toate acestea, lumina transpare şi mai strălucitoare

Cei care au experienţa suferinţei o pot dedica cauzei întregului.

În acest fel, toţi cei suferinzi pot deveni vehicule ale Luminii Mele pentru ca să poată străluci şi mai tare în
beneficiul tuturor fiinţelor.

Toate fiinţele acestui Pământ cunosc într-un fel sau altul experienţa suferinţei.

Acceptaţi-o pur şi simplu atunci când Fluxul Sacru al Vieţii vi-o aduce în cale.

Aceasta este calea trecerii cu graţie prin suferinţă.

Când suferinţa a fost pe deplin acceptată, ea devine calea de eliberare perfect adecvată momentului.

Orice rest de durere rămasă devine un prieten care vă aminteşte care parte din voi, ca individ sau colectiv este integrată în Mine şi care îmi rezistă încă.

EU SUNT vă cheamă acasă pe toţi, cu fiecare atom al fiinţei voastre, cu fiecare pachet de energie cuantică a conştienţei voastre, într-o îmbrăţişare infinită.

Vă aştept răspunsul, întotdeauna şi veşnic.”

Sinele Divin  –  prin Simeon Nartoomid